Ce rau poate face lauda in exces?

LÁUDĂ, laude, s. f. Exprimare în cuvinte a prețuirii față de cineva sau ceva; cuvinte prin care se exprimă această prețuire; elogiu. ♦ (În propoziții exclamative) Mărire! slavă! cinste! glorie! – Din lăuda (derivat regresiv).
LÁUDĂ s. interj. v. apreciere, aroganță, atenție, cinste, cinstire, considerație, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, onoare, orgoliu, prețuire, respect, semeție, stimă, trecere, trufie, vanitate, vază.
ÎNCURAJÁRE, încurajări, s. f. Acțiunea de a încuraja și rezultatul ei; îmbărbătare; sprijinire, stimulare. – V. încuraja.
ÎNCURAJÁ vb. 1. v. însufleți2. v. stimula3. v. consola

Nici unul din subiectele discutate sambata la conferinta nu a aprins mai multe spirite cum a facut-o subiectul cu „Lauda nu este buna” (si majoritatea au ales sa ignore convenabil un mic detaliu – lauda in exces). Si asta pentru ca noi, astia de 30+, deveniti parinti, suntem o generatie care, dupa cum bine spunea cineva, nu a crescut cu prea multe „batai pe umar”, si unul din primele lucruri pe care le-am facut a fost sa remediem acest neajuns in privinta copiilor nostri (printre multe altele). 



Si de ce Dumnezeului nu ar fi bine? Cum adica, sa nu le spunem copiilor ca sunt frumosi, ca sunt minunati, ca masinuta desenata care seamana a orice, numai a masinuta nu, este cea mai frumoasa masinuta desenata din lume? Cum vine asta? Simplu. 


Si voi incepe prin a povesti my side of the story, aceea a copilului care a crescut spunandu-i-se mereu ca este cel mai grozav, cel mai frumos, cel mai minunat, care poate face orice pe lumea asta.


Asta am auzit eu toata copilaria. Ca sunt frumoasa. Ca pot face orice imi pun in cap. Ca sunt desteapta si inteligenta, ca sunt cea mai buna. „Cum, mai mama, tu, care esti atat de desteapta? Tu, care stii atat de multe?” Cam astea erau reactiile mamei atunci cand eu nu stiam ceva. Eram copilul de zece, la orice materie. Tot mama a fost cea care si-a dorit sa fac tot ce si-ar fi dorit ea sa faca si nu a putut. Asa s-a facut ca in clasa a opta eu faceam de mai bine de trei ani meditatii la trei limbi straine: engleza, franceza si germana, si meditatii pentru admitere, de doua ori pe saptamana, la romana si matematica. Mi-o amintesc pe mama, in perioada imediat urmatoare Revolutiei, cum isi nota intr-un carnetele, alaturi de ratele la CAR, banii pe care trebuia sa ii dea pe meditatii. Imi amintesc si acum carnetelul cu pricina, fiindca mesajul permanent era „tot ce fac, fac pentru tine, ca tu sa ai ceea ce eu nu am avut. Si tu esti atat de desteapta si trebuie sa profiti de toate ocaziile astea”


Caderea a fost in clasa a noua, brusca si crunta. Din „copilul de zece”, in prima luna de liceu, m-am trezit cu un 3 si-un 4 la fizica si doi de 3 la mate. Eu care intrasem a 43-a la Sfantul Sava, cu 9,45 la matematica. 


Cum am ajuns in situatia asta? Pana la liceu am trait intr-un cocon. Unul in care aveam „confortul” aparent al desteptaciunii mele, al unicitatii mele, care erau un „dat”, nu erau o realitate. Era perceptia mamei transferata asupra proprie mele persoane, nu era insa si perceptia mea despre mine. 


Cuvintele ei nu le testasem pana atunci cu adevarat, le luasem de bune. Pe langa asta, toate aceste false incurajari, fiindca dupa cum se poate vedea din definitiile de mai sus, erau de fapt laude, au pus o presiune enorma pe mine. Mai mult, mereu am simtit in interiorul meu ca ceva nu e in regula, nu le-am simtit ca fiind autentice, conforme cu propria mea realitate si perceptie despre mine, ca nu ma pot ridica la inaltimea cuvintelor pe care le auzeam din partea mamei si traiam mereu cu teama ca ce se va intampla „daca….”. Insa, in acelasi timp, mama era totul, mama stia mai bine, deci mama nu avea cum sa se insele si as fi facut totul pentru a-i confirma spusele. Double pressure. 


Evident, mama mea nu cred ca a constientizat vreodata ca ar face ceva gresit in toata abordarea ei, a facut cum a simtit ea ca ar trebui sa faca, prin prisma propriilor ei experiente traite in copilaria sa, petrecuta exact la polul opus, intr-un mediu de lipsit complet de afectiune, vorbe bune, laude sau incurajari. 


In concluzie, liceul, si implicit perioada adolescentei a venit pentru mine cu o mare cadere psihica si cu o stima de sine nula. Spun stima de sine, fiindca am avut momente in care nu am gasit in mine nimic din ceea ce m-ar fi facut sa spun ca sunt valoroasa sau buna la ceva. Ba dimpotriva. Nu gaseam decat lucruri la care nu eram indeajuns de buna, aspecte neplacute la fizicul meu. Astea au dus la o neincredere totala in ceea ce pot face eu cu adevarat, in ceea ce pot deveni eu, in felul cum arat eu, lucru care se batea cap in cap total cu ceea ce imi transmitea mama, si de aici, un conflict din care am iesit cu greu si cu multe sechele ani mai tarziu. 


Lectiile invatate pentru mine au fost multe. Ok, nu perpetuez modelul vazut in familie, stiu in mod clar ca acesta nu m-a ajutat, ci dimpotriva, deci clar e de schimbat, dar ce pun in loc? Cineva zicea ca in absolut orice faci in viata, lucrul respectiv se face pe baza unui manual cu instructiuni (ca vorbim de fizica cuantica, analiza matematica, sofat, cumpararea unui televizor, o reteta, montarea unui pat, spalarea unui tricou, whatever), totul mai putin aparitia unui copil care nu vine cu nici un manual la pachet. Si este unul din cele mai importante lucruri care ti se intampla in toata viata asta, si dincolo de asta, ai poate cea mai mare responsabilitate din lume, aceea de a creste si educa un viitor adult. 


Recunosc ca nu am stiut ce sa pun in loc. Recunosc ca, cu toate conflictele mele personale „stiu ca nu este bine modelul din copilaria mea” nu de putine ori m-am trezit vorbind cu gura mamei. Caci da, este mai usor, mai facil si mai la indemana sa spui de nenumarate ori „esti desteapta” sau „esti frumoasa” sau „ce desen frumos”, decat sa stai si sa cauti in spate acel detaliu, acel aspect care merita cu adevarat evidentiat si care da cu adevarat valoare demersului copilului tau.


Nu zic ca trebuie sa eliminam complet aceste complimente. Copiii mei sunt frumosi si sunt destepti si le voi spune in continuare si asta, doar ca o voi face mai rar. In schimb, voi muta accentul pe ce au facut ei bine si pe procesul si acele calitati intrinsece care i-au ajutat sa ajunga la rezultatul final. pentru ca evidentierea acelor calitati ii va ajuta pe ei sa le constientizeze mai bine si sa le foloseasca mai usor data viitoare, si tot asa. 


In discutiile din ultima vreme mi s-a tot spus „zi mersi ca pe tine te-a laudat non stop, eu nu am fost laudata niciodata, ba dimpotriva mereu mi s-a spus ca nu sunt buna de nimic”. Nu zic mersi, ambele sunt la fel de nocive pe termen lung, fiindca ambele sunt niste extreme care duc la rezultate similare. 


Moderatia este totul. Inclusiv, sau mai ales, in parenting.


PS: un articol pe aceeasi tema gasiti la Printesa Urbana .

2 Comments

  1. Cat inseamna nici mult nici putin? E oare suficient ce facem noi? Pe mine au avut grija unii profesori sa ma faca sa simt ca nu sant buna de nimic. Am aflat acum, in prag de 30 de ani ca de fapt toti colegii mei adormeau plangand in fiecare seara din cauza unei profesoare care ne umilea in public, ne facea nulitati absolute, prosti, pe baieti ii chiar lovea. Nu am vorbit intre noi pentru ca ne era rusine. Parintii stiau, tin minte ca mama a mers o data la scoala si eram si eu de fata cand au vorbit si a vorbit cu mama la fel de urat ca si cu mine. Atunci a fost singura oara cand ne-am motivat amandoua si am facut impreuna toate problemele din 2 culegeri de 3 ori si am luat 10 in teza sa ii demonstrez profesoarei ca pot, ca sunt mai buna decat crede ea si ca nu ma incurajaza in niciun fel umilindu-ma zilnic. Bineinteles ca ea nu a inteles nimic pentru ca eu am fost bine crescuta si mi-am inghitit mesajul in sec, nici la intalnirea de 10 ani nu am spu nimc, pentru ca altfel as fi ost ca ea. Tin minte ca la 12 ani plangeam si ma gandeam, nu se poate, trebuie sa fie ceva uman si in ea. Eu nu am gasit.

    Apoi am avut-o pe sora mea care era mai desteapta ca mine, degeaba eram eu desteapta daca ea era si mai desteapta, cumva simteam ca toata lumea se astepta de la ea sa aiba note mari, sa reusasca, in schimb de la mine era de asteptat sa mai dau si gres, de la mine nu aveau asteptari, eu asta am inteles. Eu eram cea frumoasa, ea era cea desteapta (etichete). Chiar daca eu nu eram proasta si nici ea urata la fiecre ne-a intrat in cap: eu ca nu pot sa invat mai mult si ca nu pot intra la cea mai buna facultate si ea era complexata de aspectul fizic. In plus, se faceau comparatii mereu intre noi, ea simtea ca e mereu in competitie cu mine si se ambitiona sa invete bine, daca nu era mai frumoasa macar mai desteapta, eu simteam mereu ca ea e mai buna si din moment ce toata lumea o stie am acceptat asta si nu m-am straduit sa fiu mai buna. Nu am fost niciodata geloasa pe ea, a fost un model pentru mine.

    Mie mi s-a parut intotdeauna ca sora mea e frumoasa si chiar este, noi doua nu semanam deloc deci nu stiu cum ar putea spune cineva ca eu sunt mai frumoasa. In fine, in ambele cazuri raul a fost facut din exterior, etichetele puse de rude, prieteni, cunostinte , nu de parinti, comparatiile la fel.

    Singura gresala a lor a fost ca nu ma-u incurajat sa fiu mai buna, ca desi m-au laudat spunandu-mi ca sunt desteapta nu m-au incurajat sa tintesc spre varf, era un fel de: esti desteapta dar nu poti orice, hai sa incercam la al doilea cel mai bun liceu nu la primul. Ce faceau si ce spuneau se contraziceau.

    Nu cred ca exista o reteta, in incercarea de a indrepta greselile parintilor nostril vom face si noi propriile greseli pe care copiii nostri vor incerca la randul lor sa le indrepte.

    Asa stau lucrurile si asa vor fi mereu, nu exista perfectiune.E important sa nu uitam sa ne bucuram de copiii nostri, sa ne bucuram impreuna cu ei, sa ne bucuram de viata, sa nu ne transformam in roboti de educat si asa societatea asta ne transforma in roboti din ce in ce mai mult. Sa nu ne lasam absorbiti si sa ratam esenta vietii. Sa pastram si un pic de naturalete, simplitate si imperfectiune. Sa nu corectam tot, pana la urma si defectele, greselile au farmecul lor.

    Reply
    • Fara doar si poate ca nu exista reteta perfecta. Si la fel de clar imi este ca fac si voi face in continuare greseli. Ce imi doresc eu este sa am indeajuns de multa minte sa vad acolo unde gresesc si sa invat din greseala respectiva, si poate a doua oara sa nu o mai repet. Nu vreau nici sa ma transform intr-un munte de straduinta, fiindca voi cadea in extrema cealalta si invariabil voi ajunge sa pun prea multa presiune pe mine insami si implicit pe copii. Vreau sa raman autentica, fireasca si naturala, doar cu un dram de minte in plus :) echilibru above all. Iti multumesc pentru povestea ta!

      Reply

Submit a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *