Nici nu va imaginati ce poate face somnul dintr-un om. Sau lipsa lui. Sau reaparitia lui. Dupa atatia ani petrecuti ca huhurezul in miez de noapte, cu treziri fara numar, fara numar, pot spune ca de jumatate de an incoace dorm si eu ca omul. Adica legat, cate sapte ore, uneori chiar si mai mult, lucru pentru care ii multumesc lui Radu, care face oficiile de dimineata si e in charge cu rutinele matinale. Ba chiar e pe duca si ultima reduta, fiindca de vreo doua saptamani incoace s-au rarit, pana aproape de disparitie, venirile nocturne ale mezinului in patul nostru.
Incet incet, am reusit sa ne recuperam spatiul si timpul, am reinceput sa avem timp pentru noi doi seara, am reinceput sa am nopti in care adorm si urmatorul lucru pe care il fac este sa ma trezesc sapte ore mai tarziu. Noptile in care ma intrebam daca voi mai ajunge vreodata sa experimentez asa ceva au fost deja date uitarii, semn ca mentalul meu stie ce e de uitat si ce e de tinut minte.
Deci, da! Exista viata, exista somn. Oricat de greu v-ar veni sa credeti, oricat de cumplite va sunt noptile in momentul acesta, oricate treziri aveti pe noapte, si oricat de imposibil va este sa va imaginati ca exista o lumina la capatul intunericului, ea este acolo, si mai devreme sau mai tarziu, dupa cum va este norocul, ea va aparea.
La mine a durat aproape trei ani (asta daca e sa il iau in considerare numai pe mezin, desi mezinul a venit cand mijlociul inca nu isi reglase somnul inca definitiv), inca am de recuperat (as dormi mult mai mult decat o fac in prezent), dar exact asa cum este acum este perfect pentru moment.
