Am fost la Frozen, la avanpremiera. Eram eu, cu doi dintre cei trei copii, David fiind consemnat acasa, pe motiv pe boala. Astia doi s-au distrat de minune. Au fost invitati sa extraga niste biletele dintr-un bol, toate biletelele fiind castigatoare, si chiar i-am lasat sa „triseze” oarecumva si sa traga de trei ori (cu acordul doamnei care se ocupa de toata procedura), gandindu-ma numai la David si la ce jale ar fi fost, daca as fi ajuns acasa si el nu ar fi primit nimic.

Raducu a castigat un Olaf, din ala de se pune pe bordul masinii si se leagana hipnotizant in timpul mersului, iar Rebecca a castigat un tricou branduit cu cele doua printese, fiind in prima faza destul de dezamagita de „norocul” ei (la patru luni de la eveniment, tricoul ala este purtat zilnic, fiind in pauza doar atunci cand trebuie musai-musai spalat!). Tot ea a fost cea care a insistat sa extraga si pentru membrul familiei care bolea acasa, castigand in numele lui ….. o papusa Elsa.

Figure that, si fata lui David cand si-a primit „cadoul” acasa!

Deci eram eu si cu astia doi. Ne-am perindat pe la zona cu prajituri. Eu eram cu doua cutii marisoare in brate (Olaf plus Elsa, ca aveam interdictie de a le baga in geanta), trei geci groase (ca doar era iarna) si cu o farfurie cu prajituri. Astia doi o luau in toate directiile, ca erau o gramada de puncte de interes, directii diferite bineinteles. Breath in, breath out. Nivelul meu de stress a mai crescut nitel cand si-a facut aparitia un animator care facea baloane. Radu a vrut sabie, Rebecca a vrut catel, amandoi au vrut un avion pentru David. In bratele cui au ajuns? Ale mele, of course.

Lucrurile s-au complicat si mai tare, inainte de intrare, caci m-am mai blagoslovit cu un popcorn si un nachos, plus paharul meu de suc si ochelarii 3D. Mi-am tarat fiinta pana pe penultimul rand, cu un Raducu care ma tragea de pantaloni, eu rugandu-ma cu patos sa ajung intreaga pana sus, fiindca nu vedeam absolut nimic de mormanul urias din bratele mele, si o Rebecca ce urca cate doua trei trepte, atat de nerabdatoare era sa inceapa filmul.

Care film nu a inceput cu una cu doua, fiind precedat de un scurt metraj cam lungut cu doua umbrele si povestea lor de dragoste. Primele semne de nerabdare au inceput sa se astearna pe chipul lui Raducu, care oricum este orice altceva numai un monument de rabdare, nu.

De pe la jumatatea filmului semnele au devenit din ce in ce mai vizibile. Singurul care ma salva era Olaf. Ori de cate ori Olaf disparea din peisaj, incepea foiala.

„Nu mai vau ochiiaii”, imi zice la un moment dat cu voce tare, si ii arunca pe jos.
„Radu, mama, dar nu vezi bine fara ochelari.” 
„Nu ii mai vaaauuu.” 
Ok.

Du-te vino cu punga de popcorn. ba o vrea, ba nu o mai vrea.

Filmul s-a rupt spre final, cand a sarit de pe scaun, si a inceput sa se aplece printre scaunele din randul din fata. Cei doi care stateau in fata mea, intr-o prima faza au inghetat cand s-au trezit cu o moaca dominata de doi ochi mari aparand de undeva din spate. Noroc ca oamenii aveau si ei copii si-au inteles.

„Vau sa piec. Nu mai mi piace” (notati va rog, ca la nici trei ani, Radu o rupea binisor pe italiana)

„Mama, nu putem pleca inca, uite, ca nu s-au deschis usile, si vezi, nimeni nu pleaca din sala. Si te roaga mami sa vorbesti mai incet, ca deranjam oamenii din jur” spune stresata din mine.

Blesteme, tunete si fulgere, in secunda urmatoare se ridica o mama cu copilul si incepe sa coboare agale printr-o laterala a salii.

„Ute, ei de she piaca?”

„Mami, cred ca baietelul are nevoie la toaleta” zic eu, sperand sa dreg busuiocul cu o minciuna „alba”.

„Shi io fac pipi”

„Mami, tu ai pampers, nu trebuie sa mergi la baie. Plus, stii si tu, baile astea nu prea sunt curate, uite nici Chiti nu merge la baie” (ce nu face omul cand e vorba sa inventeze pretexte pentru a tine copilul „legat de scaun” inca vreo zece minute). Ce zici, vrei la mami in brate?

Argumentul asta a fost indeajuns de convingator, pentru a calma dorul de duca, si pana la final mi s-a foit in poala de zor. Cu chiote la fiecare aparitie a lui Olaf.

Nu plecam bine de la film ca incepe Rebecca: Mami, dar cand apare pe DVD? Dar, cand apare pe DVD, nu-i asa ca mi-l cumperi? Ei bine, au trecut patru luni de atunci, filmul nu a aparut pe DVD inca, si zilnic urechile mele aud intrebarile astea.

Tot zilnic se aude din mini boxele mini ipadului, Let it go. Jur ca nu exista melodie mai enervanta. Iti intra undeva pe sub timpan, si nu se mai lasa dusa. O aud in somn, dimineata la trezire. Rebecca o asculta de vreo opt noua ori pe zi, a invatat-o pe de rost, o canta a capella cand face lectii, cand isi muta posteriorul dintr-o camera in alta, basca atunci cand face baie. Auzi sunetul apei care curge la dus si un „let it gooooooooooo, let it goooooooooo” ca un vaiet luuuuuuung, pana mi se strepezesc urechile.

Acum avem in casa un Olaf (cel care danseaza hula-hop), un Sven, doua de Elsa (cea de a doua a fost primita cadou) si o Anna. La un moment dat una din cele doua Else s-a pierdut prin casa.

Era Elsa mai „good looking”, cealalta avea urme clare de uzura, dupa ce facuse o vizita de lucru pana la scoala, si se pricopsise cu ceva negreala pe nas de la ghiozdan. Tragedie completa. Lacrimi amare, varsate in suvoaie. Casa intoarsa pe dos. Intr-un final, happy end, am gasit pe Elsa cea aratoasa, intr-un sertar transformat recent din sertar de incaltaminte in sertar de papusi, in care absolut nimeni nu se gandise sa caute. Am cautat in schimb in dulapul din baie si in sertarele cu ciorapi.

Am scris toate astea fiindca recent am citit articolul asta, in care mi se explica intr-un mod stiintific de ce nu mi-l poate scoate din cap si devine de-a dreptul enervant. Palida consolare, ca nu exista remediu pentru afectiunea asta.

Totusi, cred ca el explica cel mai bine cum sta treaba cu let it gooooooooo (via Ada Petre):

)

Ah, si nu v-am spus bomboana de pe coliva „inghetata”: ghiciti voi care este primul joc de telefon sau calculator care m-a prins si pe mine in cei 37 de ani ai mei? „Frozen” evident! Momentan sunt la nivelul 101, m-am plimbat pe mare parte din traseul filmului, in prezent sunt pe taramul lupilor si mai am putin pana ajung la…. Olaf. Si cand raman fara vieti, o ajut pe fiica-mea sa treaca peste nivelele la care se poticneste ea pe Ipad. Boala curata. Eu care radeam de nefericitii care jucau FarmVille sau Candy Crush ca drogatii….

Ce e si mai horror in toata povestea asta este ca INCA NICI NU AM CUMPARAT DVD-UL!!!

Sursa foto