Romanii chiar ajuta.

Acum cateva luni, toata lumea suspina emotionata in fata unui filmulet, facut in Norvegia parca, in care un baietel statea zgribulit intr-o statie de autobuz si cum i se dadea cate o haina sa puna pe el. Frumos gest, omenesc, firesc, numai ca multi dintre cei care au vazut filmuletul s-au si grabit sa il dea mai departe cu textul ironic: „oare cati romani l-ar fi ajutat pe copil?” Tipic romaneasca reactia, nu? Iar eu mor de draci cand vad gherle din astea. Avem asa o placere sadica in a ne autodenigra, ceva de groaza! Eh, uite cati romani au sarit zilele trecute sa ajute un presupus nevazator. Inclusiv sa ii ridice portofelul de pe jos, chiar si o moneda obosita. PS: tot m-am enervat, ca am ajuns la filmuletul sursa pe directia Sport.ro, care au un jeg de articol. Mai mult, au descarcat filmuletul, au plantat un prosport si au pregatit si un textulet de doi lei si-un titlu si mai de doi lei. si mai baga si cateva reclame in timpul filmuletului. Au pus link catre sursa la final, ce sa...

Odiseea dintilor

Eu am avut probleme cu dintii de cand ma stiu, in copilarie am refuzat sa port aparatul corectiv, iar ai mei m-au lasat sa imi fac damblaua, spunandu-mi doar „vei vedea tu mai incolo si vei regreta”. La un copil treaba cu „vei vedea mai incolo” este fix apa de ploaie, fiindca un copil nu poate cuprinde cu mintea niste predictii legate de un viitor indepartat si nici nu poate intelege termenul de „consecinte”. Am aflat asta tarziu, dupa ce am devenit mama si am studiat intens despre cu ce se mananca „parentingul”. Evident ca „am vazut eu mai incolo si am regretat”. De regretat am regretat cam jumatate de viata, pe care mi-am petrecut-o zambind putin si spre deloc. De vazut, am vazut pe la 30+, cand am ajuns la unul din cei mai renumiti chirugi bucuresteni de maxilo-facial, care mi-a zis ca am o frumusete de malocluzie de tip II, foarte accentuata, mostenita ereditar.  Care la varsta mea s-ar fi putut corecta doar chirugical, insemnand spargerea mandibulei in cele doua laterale, inserarea unor placute fixate cu suruburi. Moment in care am intrebat: este de viata si de moarte? Pot trai pana la adanci batraneti cu treaba asta sau nu? Mi s-a spus ca da, deci in concluzie, am zis pas la placutele metalice. Insa, mi-am corectat dintii de jos, i-am ordonat cat de cat, cu aparat clasic cu bracketi, pe care l-am purtat vreo doi ani de zile, despre care am mai povestit aici la vremea respectiva. Distractia adevarata a inceput cu Rebecca, caci malocluzia asta ereditara este ereditara si mai departe, deci am transmis-o cu „darnicie”...

Vine vara, ce ma fac?

Doua cuvinte, doua directii de urmat in lunile astea de primavara, care m-ar aduce mai aproape de „idealul” meu despre mine: hidratare si tonifiere. Nu stiu cum Dumnezeului se face, insa odata venita toamna, pe mine ma apuca o lene in ceea ce ma priveste, un fel de laissez faire sau poate mai bine „j m’en fiche”. Vine iarna, si nu, nu dau iama in porc, desi il mananc cu mare placere, dupa care vine Revelionul, invariabil imi fac eu niste planuri, ce sa schimb, ce sa fac ALTFEL decat am facut in ultimele luni si asa mai departe. Rezolutii mentale… Dupa care, mai trece un strop de timp, vine vremea frumoasa (a se vedea cerul albastru si soarele din ultimele zile) si ma apuca amocul. Aoleu, nu am facut nimic, trebuie sa ma apuc sa fac, tralalala. E un proces care este cu preponderenta specific femeilor, desi nici barbatii nu-s scutiti de probleme din acestea „existentiale”. Acum, spre deosebire de alte femei, la mine beleaua nu este greutatea. Slava Domnului, am exact atatea kilograme cate imi doresc sa am, si chiar daca am fluctuatii, astea sunt de maxim +/- 3 kilograme pe an. De fapt am un ciclu, cu un „high” de 57-58 pe la inceputul lui decembrie si un „low” de 53 prin iunie. Logic si normal, fiindca primavara si vara am legume si fructe la discretie, proaspete pe care le-as manca 365 de zile pe an daca as putea. Repet, problema mea nu este greutatea. Insa la capitolul tonifiere si hidratare stau nitel cam dezastruos. In afara de a pendula dupa copii prin casa (oare asta se...