Cand entuziasmul o ia la galop

Mi-am adus aminte de o faza tare, petrecuta inainte sa incepem noi sa ne indoim din toate cele in fata televizorului cand ne-a venit  (mie si lui Radu) ideea sa facem abdomene. Zis si facut, eu mi-am strecurat picioarele intre canapea si podea si mi-am facut tura. La Radu mare a fost mai greu sa isi bage picioarele in spatiul acela stramt, drept urmare am fost folosita pe post de contragreutate. Baietii foarte incantati de tot spectacolul ce se desfasura sub ochii lor, s-au asezat in sir indian in fata mea, calare si ei pe picioarele lui Radu. Rebecca a contemplat ce a contemplat ea la toata scena, dupa care a decis ca vrea si ea sa faca niste abdomene. M-a intrebat cate trebuie sa faca, ca sa aiba „muschi la burta”, iar eu i-am explicat ca trebuie sa o ia gradual, si in fiecare zi sa ma creasca cate putin numarul abdomenelor, dupa care sa mai faca o pauza de crestere si tot asa, pana ajunge in cateva saptamani la aproximativ 50. I-am zis ca pentru varsta ei este mai mult decat indeajuns, si ca cel mai important este sa o ia usurel, cu zece-cincisprezece la inceput, ca altfel isi va suprasolicita muschii, care nu-s obisnuiti cu acest gen de efort si va face febra musculara, care doare tare. O las acolo si ma concentrez pe mezin, care avea treaba cu mine. Un sfert de ora mai tarziu, vine la mine, imbujorata toata, cu o grimasa victorioasa intiparita pe fata si-mi zice printre doua respiratii sacadate: „Am facut 50 de abdomene!” Ghiciti ce s-a intamplat a doua zi...