Pe una din stradutele vecine cu a noastra traieste o mama cu un baiat care are sindrom Down. Ii stiu de multa vreme, drumurile noastre s-au intersectat de multe ori. Daca inainte de a deveni mama aveam o strangere de inima de fiecare data cand ma intalneam cu ei, odata cu primul copil totul s-a schimbat in mine, si nu mai simteam altceva decat duiosie si mult mult drag fata de acel baietel.

Arareori i-am vazut prin parc, si cred ca izolarea asta a fost oarecumva impusa, fiindca oamenii nu stiu cum sa interactioneze cu un copil cu sindrom Down. Nu stiu, nu pot, nu vor, nu-s in masura sa judec, doar presupun.

M-am intalnit de cateva ori cu ei, eu fiind insarcinata la vremea respectiva. Si fara doar si poate in mine a rasarit intrebarea „cum ar fi daca…..?” Era o temere naturala, fireasca de necunoscut, izvorata din dorinta de a-ti sti copilul pe care il porti in pantec sanatos.

Si-am realizat la un moment dat ca acest „ce-ar fi daca….?” este pana la urma irelevant, ca in ecuatie nu intra decat iubirea. Iubirea perfecta, neconditionata.

Uitati-va la filmulet, si veti vedea ca, intr-adevar, nu este vorba decat despre iubire.