Scrisoare catre parintii colegilor fiicei mele

Nu cred ca ma citesc si la fel de bine nu li se adreseaza lor anume. Vreau sa luati acest text asa cum e, adresat unui „eu colectiv”, fara un nume sau o adresa directa. Vreau sa fie un moment de reflectie, la modul general, pentru toata generatia de parinti din care facem si noi parte. Vreau sa fie un semnal de alarma pe un subiect delicat, in a carui abordare uneori gresim (sper ca ati observat ca nu ne excludem  – eu si Radu – din ecuatie) si de cele mai multe ori gresim, pentru ca nu avem nici experienta pe acest subiect si nici nu avem constiinta posibilelor consecinte pe termen lung. Totul a pornit de la o revolta a fiica-mii, marti dupa amiaza, la intoarcerea din vizita la Politia de Frontiera de la Giurgiu. Au fost acolo cu autocarul, la invitatia unuia dintre parinti, care lucreaza la vama, au vizitat si un muzeu al Politiei de Frontiera si au trecut inclusiv podul pana la vecinii bulgari, cu escorta de Politie si tot tacamul. Fiica-mea a venit nervoasa si suparata pe mine, cerandu-mi ca in urmatoarea excursie (programata pentru joi, la Posada si la Trei Brazi) sa o las sa isi ia tableta, lucru pe care i l-am refuzat, motivand ca nu are ce cauta cu tableta in excursie. De aici a pornit un scandal monstru. Ca toti copiii au avut la Giurgiu fie tableta, fie telefon si fie ambele si ca ea a fost singura (impreuna cu o alta fetita) care nu a avut nimic din toate astea. Ca s-a plictisit de moarte de una singura...

Reflectii cu „plus” si-un strop de „minus”

Nu am de relatat mare lucru. Sunt cantonata in Bucuresti, Timisoara Brands Tour s-a terminat pentru mine inca dinainte de a incepe, orasul meu de bastina si problemele din cotidianul meu au decretat fara drept de apel ca eu nu am ce cauta in Banat anul acesta. M-am resemnat oarecumva, desi simt asa, cate o strangere de inima la fiecare fotografie ce imi apare in newsfeed-ul Facebookului de la prietenii care-s acolo. Si nu-s putine, ca oamenii chiar se simt bine si au ce povesti. Asa ca eu ma bucur ca ii vad si ma oftic ca nu-s si eu acolo-n poze. C’est la vie, ma cherie. Pe de alta parte, zilele astea inseamna rezolvarea unor probleme mai vechi si deschiderea unor porti pe care le credeam inchise definitiv, sau in fine, simteam ca nu mai gasesc cheile de la lacatele cu care erau inchise. Sunt putin cam criptica, pana la urma nici nu conteaza despre ce e vorba, ideea care se desprinde de aici, este ca nu ar trebui sa renuntam niciodata la a cauta solutii si rezolvari. In general vorbind. Simt ca ies, usurel, usurel si din staza in care parca intrasem de mult prea multa vreme, mi-am facut planuri mari, cel putin in ceea ce ma priveste, sper doar sa am energia de a ma tine de drum si de a trage de mine atunci cand voi avea senzatia ca iar alunec pe panta periculoasa a „laissez-faire”-ului mental. Tot vorbind de mental, cred, de fapt nu cred, STIU, ca un mic aport l-a avut inclusiv decizia de a porni pe oggl si instagram propriul proiect cu...