Nu cred ca ma citesc si la fel de bine nu li se adreseaza lor anume. Vreau sa luati acest text asa cum e, adresat unui „eu colectiv”, fara un nume sau o adresa directa. Vreau sa fie un moment de reflectie, la modul general, pentru toata generatia de parinti din care facem si noi parte. Vreau sa fie un semnal de alarma pe un subiect delicat, in a carui abordare uneori gresim (sper ca ati observat ca nu ne excludem  – eu si Radu – din ecuatie) si de cele mai multe ori gresim, pentru ca nu avem nici experienta pe acest subiect si nici nu avem constiinta posibilelor consecinte pe termen lung.

Totul a pornit de la o revolta a fiica-mii, marti dupa amiaza, la intoarcerea din vizita la Politia de Frontiera de la Giurgiu. Au fost acolo cu autocarul, la invitatia unuia dintre parinti, care lucreaza la vama, au vizitat si un muzeu al Politiei de Frontiera si au trecut inclusiv podul pana la vecinii bulgari, cu escorta de Politie si tot tacamul. Fiica-mea a venit nervoasa si suparata pe mine, cerandu-mi ca in urmatoarea excursie (programata pentru joi, la Posada si la Trei Brazi) sa o las sa isi ia tableta, lucru pe care i l-am refuzat, motivand ca nu are ce cauta cu tableta in excursie. De aici a pornit un scandal monstru. Ca toti copiii au avut la Giurgiu fie tableta, fie telefon si fie ambele si ca ea a fost singura (impreuna cu o alta fetita) care nu a avut nimic din toate astea. Ca s-a plictisit de moarte de una singura si ca a fost oribil. Ca prietena si colega ei, Teo, nici macar nu a vorbit cu ea tot drumul, fiindca a stat cu ochii in ecranul tabletei si s-a jucat. Stiu ca fara doar si poate a exagerat proportiile in tirada ei (e specialista la capitolul asta), insa jur, ca am vazut cu ochii mintii un tablou cu un autocar plin de copii care stateau pe scaunele lor, toti aplecati cu privirile in cate un ecran de device si ca tabloul asta, pe cat de ireal si poate putin utopic, mi-a dat niste fiori cum nu se poate mai amari.

Si cu ce argumente sa vii in fata unui copil care nu isi doreste decat sa fie si el in rand cu colegii, chiar daca acest „in rand” nu e deloc de bun augur? Cum sa ii explici ca de fapt tableta chiar da dependenta, ii oboseste surescintandu-i in mod artificial, le omoara in timp toate abilitatile de comunicare, ii face sa nu mai observe lumea din jurul lor si ca de fapt parintii o folosesc pentru a-si face copilul sa stea locului o perioada de timp mai mare sau mai mica? Cum iti convingi copilul ca de fapt tableta nu e ceva „cool” ci e ceva care, folosit in exces si fara discernamant, devine de-a dreptul „evil”? Cum iti convingi copilul ca nu ii vrei raul, ci de fapt binele? Cum iti convingi copilul ca de fapt ceilalti parinti gresesc in a le da copiilor pe mana un device pe care nici macar ei nu au inca cultura de a-l folosi in mod responsabil?

Evident ca am apelat inclusiv la niste tehnici de argumentare de-a dreptul cretine, explicandu-i ca tabletele astea exista pe lume cam de cand s-a nascut David si ca pana atunci, de-a lungul istoriei, milioane de oameni au crescut fara ele fara a se plictisi o secunda (inclusiv eu, doh!). I-am povestit ca excursiile si drumul pana la destinatie poate fi umplut cu o carte de citit (stupid me, once again, ca s-a pornit un alt suvoi de lacrimi si de riposta din partea ei: „si pe drum ma pui sa citesc?!?”), ca se pot juca diverse jocuri, ca pot canta, ca se poate uita pe geam la peisaj (who the fuck se mai uita pe geam azi!??!).

Frustrarea ei e si a mea. O inteleg, jur ca o inteleg. Insa cu riscul de a o face sa ma considere si sa ma eticheteze drept o mama rea, eu nu o pot lasa necontrolat cu tableta in mana. Si nici cu ea in excursie sau la scoala.

La fel, va inteleg si pe voi, parinti de pretutindeni, care le mai puneti tableta in mana copiilor, care ati permis ca tableta sa devina un accesoriu indispensabil in ghiozdanul de scoala sau in cel de excursie. Dar la fel cum copiii vostri nu au discernamant, credeti-ma ca nici voi nu ati avut discernamant in momentul in care ati pornit pe acest drum si ati lasat lucrurile sa scape de sub control prin inactiunea voastra. Si nu spun ca ati fi iresponsabili in mod constient, fiindca stiu ca NU le doriti raul copiilor vostri. Insa nici unul dintre noi, din generatia asta 30+, nu avem cultura tehnologiei. Din punctul asta de vedere suntem la fel de copii ca si copiii nostri si la fel de nestiutori. Nu avem maturitatea necesara de a incorpora tehnologia in vietile noastre si de a o face sa convietuiasca armonios, de a o face sa NU inlocuiasca restul pachetului numit „copilarie”. Chiar si noi am cazut prada „virtualului”. Facebook, smartphone, Ipad, instagram, de cate ori nu facem abuz de ele, fara sa ne dam seama? Si nu spun ca in esenta sunt lucruri rele, ca sunt uneltele diavolului sau altceva. Nu, asta este o extrema. La fel de extrema ca si varianta cealalta, in care lasam lucrurile sa se intample de la sine si ajungem sa ne controleze vietile. E vorba de a pastra echilibrul pana la urma.

Ma scuzati, dar mie mi se pare apocaliptic tabloul imaginat de mintea mea. Copii care nu mai comunica intre ei, care nu se mai joaca intre ei inlocuiti de copii care comunica cu un gadget si se joaca cu el. Si daca noi nu avem responsabilitatea de a schimba asta, apai cine sa o aiba? Si spre asta ne indreptam, chiar daca inca nu suntem constienti.

Si da, ma frustreaza, pentru ca eu care incerc sa pastrez acest echilibru sunt sabotata de ce se intampla in jurul meu si-al fiica-mii. Ma frustreaza ca prin incapatanarea mea de a nu o lasa la scoala cu tableta, de a nu-i da un telefon pe mana o transform incet, incet intr-o outsidera. Ma frustreaza ca desi am stabilit o regula in clasa I, toti parintii, de comun acord, ca pana la finalul clasei a patra copiii nu au ce cauta la scoala cu gadgeturi, regula asta este respectata doar de o parte. Si atunci, daca noi, adultii, parintii, nu suntem in stare sa pastram o regula simpla si de bun simt, ce pretentii mai putem avea de la copiii nostri ca vor invata sa respecte regulile?!?

Sunt al naibii de suparata. Si mai suparata sunt pe mine si pe faptul ca nu vad o iesire din toata treaba asta.