Se tot revine in ultima perioada, oarecumva obsesiv, la eterna tema „pe vremea mea” in ceea ce priveste cresterea copiilor. Nu va speriati, inclusiv in mintea mea mecanismele sunt atat de inradacinate incat cel putin o data pe zi fac o analogie intre ceea ce se intampla la momentul respectiv si ce faceam eu-copilul sau ai mei-parintii intr-o situatie similara.

Da, ok, noi nu aveam sase posturi de TV numai cu desene animate, aveam doar doua generaliste, unu romanesc care emitea doua ore pe zi (mi se pare acum atat de ireal, eu care am trait pe pielea mea asta, incat ma intreb daca chiar a fost realitate sau doar o plasmuire a mintii mele) si unu bulgar, care m-a ajutat sa invat bulgara inaintea englezei. Dar asta nu e o scuza sa ne lasam copiii in fata televizorului cu orele, pe motiv ca noi nu am avut parte, la fel cum nu e ok nici sa le interzicem accesul la televizor, pe motiv ca „nici eu nu am avut, si uite ca am supravietuit”

Noi nu aveam nici o suta de branduri de iaurt, tone de optiuni de mancaruri, legume, seminte, mezeluri bio si nebio, mii de feluri de paine, dulciuri si cate si mai cate. Aveam ciocolatele chinezesti in poleiala aurie, pe care le vedeam o data pe an, banane imbracate in hartie de ziar puse la copt in camara (sau pe dulap), si salamul de Sibiu pe care il visam 360 de zile pe an. Carnea era motiv de sarbatoare in familie, si imi amintesc cum mama a tras niste sfori ca sa se transfere de la IMEB (se plimba lumea la mall pe locul defunctului IMEB acum) la Alimentara Sector 1, ca economista si sa capete acces la casele de comenzi. Eu aveam vreo sapte ani pe vremea aia, eram moarta de slaba, schelet ambulant si refuzam sa mananc orice. Mama facea pe dracu-n patru sa aiba carne pentru mine, iar eu eram numai cu „NU” in brate, pana i-am adus in pragul disperarii pe amandoi. Asta nu este motiv sa imbuibi copilul cu tot ce nu ai avut tu, dar pe de alta parte nu mi se pare ok nici sa ii schimbi 100% alimentatia cu care a fost programat genetic de vreo cateva zeci de mii de ani incoace, hranindu-l exclusiv cu chia si soia.

La fel cum bine spunea Ioana, noi am crescut cu „Faci ce spun eu”, „Cat esti la mine-n casa…..”, „iti dau una de nu te vezi”, „cum indraznesti sa imi raspunzi” si altele. Mie personal nu mi se potrivesc o parte din ele, dar stiu ca sunt multi care se vor regasi macar in una, sau doua, sau poate toate. La astea se adaugau „rufele se spala in familie”, ” e rusine sa….” (si aici adaugati orice vreti voi in materie de nonconformism), „taci si-ndura”, „capul plecat, sabia nu-l taie”, „viata e o lupta continua”, „ne-am sacrificat pentru copil” (cu alternativele – „am renuntat la x ca sa te pot duce pe tine la balet” sau „uite cate sacrificii fac ca sa faci tu meditatii”). Am crescut cu „bataia e rupta din rai”, sintagma pe care toti o percepem ca semnificand ca ” e ok sa iti bati odrasla/nevasta, inclusiv raiul would approve that”, iar eu personal am avut o revelatie acum cateva zile cand cineva mi-a scris pe Facebook ca pentru ea inseamna ca „este izgonita din Rai”, deci exact opusul.  Asta nu inseamna nici sa continui pe aceeasi linie in cresterea copilului tau, fiindca sunt dovezi clare ale felului in care acest gen de parenting autoritar, strict, pe alocuri violent ne-a afectat (nu as spune traumatizat, insa suntem pe undeva pe acolo). Cu toate astea, nu inseamna nici opusul, sa iti lasi copilul de izbeliste in numele unei libertati utopice, fara sa ii trasezi niste cadre, niste limite in care el poate creste ok si se poate manifesta liber, stiind ca cineva, acolo, il vegheaza. Copiii au nevoie de aceste limite, au nevoie de „guidance” si de aceea suntem noi, parintii, acolo, fiindca la noi este ceea ce se numeste „discernamant”, nu la ei. Stau si ma uit la ai mei, cum testeaza limitele astea mereu, zi de zi, de nenumarate ori pe zi. Le testeaza ca sa stie ca sunt acolo, la fel ca bratele mamei si le ofera acel climat de siguranta, in care ei stiu ca se pot desfasura cum ii duce capul. Nu e ok sa iti inveti copilul sa taca, oricare ar fi circumstantele, sa plece capul, sa stea in banca lui, sa-ndure si sa rabde. Ca adult va fi fie o carpa numai buna de sters pe jos, care nu va avea glas propriu si toti il vor folosi in fel si chip, sau dimpotriva un inadaptat social, care va cauta sa recupereze in mod cat mai ostentativ tot ce i se pare lui ca a pierdut in copilarie. Suna cunoscut? Sunt in jurul nostru. Suntem noi, intr-o mai mica sau mare masura.

Noi am crescut cu cheia de gat, cu jucatul pana noaptea tarziu in fata blocului, si de multe ori ii aud pe adultii de azi spunand „vai, dar pe mine mama ma trimitea sa cumpar nu stiu ce si nu stiu ce si traversam cinci strazi pana la magazin”. Mda, dar de cand ai tu amintirile astea, deja erai la scoala intr-o clasa destul de marisoara, pe un final de ciclu primar as pune pariu. Si tot pe vremea ta (si a mea) erau cam de zece ori mai putine masini pe strada. Iar in weekend, ala de era doar duminica, circulau alternativ, aia fara sot si aia cu sot (funny fact, imi aduc aminte si acum numarul masinii, 4-B-3955, la fel cum imi aduc aminte si numarul de telefon 267497, am inchis paranteza). Deci, canci masini pe strada, canci riscuri. Acum se fac liniute pe strazile „linistite” din Cotroceni. care strazi sunt zilnic batute de cautatorii de fier vechi si de alte elemente cu iz delincvent. Nici nu mai imi amintesc cum e dupa blocuri, si ma simt blessed ca am trecut de epoca aceea. Asta insa nu inseamna sa nu il lasi o clipa din ochi, sa stai mereu langa el, facand lucrurile pentru el, sa il tii intr-un glob de sticla, sa nu se murdareasca, sa nu ia microbi, sa traiesti viata pentru el, in the end.

Last but not least, favorita mea: noi nu am avut tablete, iphoane, ipoduri, psp-uri. Aveam doar guma turbo si colectionam timbre sau cartonase. Dar, mama-mama, si daca le aveam! Exact despre asta este vorba. Daca noi nu le-am avut, nu inseamna ca trebuie sa le interzicem si copiilor nostri pe acelasi rationament prezentat un pic mai sus. Insa in acelasi timp, nici nu trebuie sa ii lasam cu ele-n brate, doar fiindca asa ne mai castigam un strop de liniste si sa ne pierdem copiii in lumea iluzorie a jocurilor.

Bun si pana la urma cum facem? Vremea lor nu are aproape nicio legatura cu vremea noastra. Deci din start, extremele cad. Si atunci ne mai ramane doar sfantul echilibru, care echilibru va diferi de la un parinte la altul, de la un copil la altul. Pana la urma cu totii ne dorim sa avem niste copii fericiti, care sa se transforme in niste adulti echilibrati. Cel putin eu asta imi doresc. Nu vreau sa devina cercetatori NASA, desi daca asta este chemarea lor, atunci foarte bine. Nu i-am gasit inca nici macar Rebeccai chemarea, desi parca nimic nu o face mai fericita decat pictura, si sunt foarte pregatita sa o indrept in directia asta, daca este ceea ce isi doreste ea cu adevarat. La baieti inca mai e timp. In afara de ceva ce pare a fi o ureche muzicala deosebita la Radu si de o inclinatie spre a construi a lui David, totul este la nimereala. 

Imi doresc sa se joace cat mai mult, fiindca prin asta descopera ei lumea, dar nu imi fac un scop in sine din a le suprastimula pasiunea pentru joc. Ii las pe ei, intervin daca e cazul (invariabil se mai ajunge la incaierari, dar deja o fac din ce in ce mai rar). Cand vor sa construiasca, construiesc, cand joaca role games e treaba lor ce fac, cand vor sa picteze, picteaza si asa mai departe. Eu sunt acolo daca au nevoie de mine sa le furnizez una-alta, lucruri pe care nu le pot lua singuri si evident ca sunt acolo daca vor sa se joace cu mine. Da, fac uneori dezastru, da, nu strang tot timpul lucrurile pe care ei le intind si ajung eu sa le strang, dar toate astea trec. Si puterea exemplului este „za shit” in toata combinatia asta. De fapt, ca sa fac un mic corolar, puterea exemplului este „za shit” in cresterea copiilor in general.

Din astia aproape 9 ani de parintit (foarte putin in opinia mea, si privesc cu umilinta si admiratie spre acele mame care stiu ca ma citesc si care au copii mai mari decat ai mei) am invatat ca, bottom line copiii mei sunt ceea ce sunt eu. De aceea, vremurile trec la fel cum vin, depinde doar de noi sa le facem fata, sa luam ce e mai bun din ele si sa ne adaptam la ce e mai putin bun.

Asa ca, pana la urma fiti adultul care vreti sa devina copilul vostru. Eu cu siguranta asta incerc sa fac, indiferent de ce era pe vremea mea.