Azi s-a terminat oficial scoala. De fapt la noi s-a terminat ieri, azi fiica-mea e deja pe drum spre Salonic/Lefkada.
Serbarea nu a mai fost la fel de fastuoasa ca anul trecut, si a fost mult mai bine (ba chiar in totala opozitie, anul trecut am avut spre 40 de grade, acum „decat” vreo 15 si ploaie cu galeata, deci am servit evenimentul in sala de clasa), a fost relaxare, ceva premiere (de fapt toti copii si-au primit pachetul standard: diploma, medaliile si diplomele luate in decursul anului la toate concursurile posibile si imposibile), Cuore a lui Edmondo de Amicis, si cele doua caiete cu teme de vacanta. Fiica-mea a primit doua medalii, m-am mirat ca au fost atatea, ca eu parca nu imi aminteam sa fi cotizat la mai mult de un singur concurs. In fine, a avut colegi cu cate sapte-opt medalii atarnand la gat si m-am tot intrebat in sinea mea, la ce bun? La ce bun si Neghinita, Prichindel, Amintiri din copilarie, Lumina Mat, Euclid si cate si mai cate. Uitati aici la ce bun.
Noi am primit cu ocazia asta si evaluarile kinderilor, sa ne uitam nitel pe ele. Langa mine o mama ii spunea fiicei: uita-te, nici doua randuri nu ai scris si deja ai doua greseli in ele, desi corectura nu exista, iar la raspunsul respectiv fata primise 10 din 10 puncte. Frumos, nu?
O alta fata, la final, cand toata lumea se rasfirase, se mai socializa nitel, se mai radea, se mai tragea in selfieuri, a izbucnit in plans. Pentru ca toti copiii primisera aceleasi laude, aceleasi diplome, felicitari, iar ea a inteles din toata chestia asta ca ea nu a primit premiu, deci nu e cu nimic mai speciala.
Exact opusul, acum doua-trei zile, o prietena a povestit pe facebook cum fiica ei s-a bucurat ca pe langa cele doua medalii de aur a mai primit si una de argint si spera ca poate va primi la anul si una de bronz, ca sa aiba din toate culorile, nu doar de aur. Ok, that’s the spirit, girl!
Pe fiica-mea o cam doare in cot de toate tinichelele astea. Cel putin asta transpira din atitudinea ei, si tare mi-as dori sa ramana exact asa. Iar la un moment dat, in urmatorii doi ani, sper sa reusim sa ii gasim vocatia (sau sa ne confirme ca intr-adevar despre desen e vorba-n ecuatie) si sa ne indreptam intr-acolo.
O vreau fericita si asta li se aplica si celorlalti doi. Nu stiu ce inseamna „fericirea” pentru ei, ce le spune vocea interioara, insa oricare ar fi ea o vom lua intr-acolo, oricat de greu ne-ar fi noua sa o inghitim si sa o acceptam. Nu stiu ce ne rezerva viitorul. Deocamdata am mai supravietuit inca un an sistemului. Si cu ocazia asta ii multumim din inima si doamnei, care a facut tot posibilul sa le fie cat mai lina viata in scoala.
Iar eu ma tot intreb cum voi supravietui sistemului atunci cand vor intra si baietii in el… Caci, cu riscul de a suna a cliseu, cu fetele e muuuuuult mai usor, desi nu e usor deloc!
