Dragostea in vremea copiilor

Te trezesti sambata dimineata, si primul „Te iubesc” il simti cand dai cu nasul de aroma cafelei facuta de el. Al doilea, cand intri in bucatarie, ii vezi pe copii asezati frumos la masa, cu un mic dejun copios in fata, iar El se imparte intr-un du-te-vino continuu intre aragaz si chiuveta strangand urmele aftermath-ului. Al treilea cand ridica privirea la tine si zambeste, chiar parul ti-e ciufulit, ochii umflati si loviti de lumina brusca si tu nu poti decat sa mormai, ca vorbirea nu s-a inventat pentru tine inca la ora aia. Copiii-s mancati, spalati, imbracati si tu nu ai facut nimic din toate astea, ci El. Si toata normalitatea asta ti se pare asa, de un extraordinar minunat, tocmai pentru ca ea exista, iar El este acolo, si chiar daca nu ii spui de 100 de ori pe zi Te iubesc (ce prostii spun aici, uneori trece o zi si nu apuc sa ii spun), ba dimpotriva, uneori il cam boscorodesti, lucrurile astea mici pe care el le face pentru tine si pentru copii si viceversa, tu le faci pentru el si pentru copii, astea inseamna toate „te iubesc”. Si valoreaza infinit mai mult decat cinestieceshmenshyflashycinaindoilacelmaidefiterestaurant. Simti ca esti iubita si atunci cand te abandonezi statului in pat, ca esti obosita/ti-e rau/whatever, si o faci avand linistea aia deplina ca odraslele-s pe maini bune, ca nu e nevoie de tine in alea trei-patru ore, poate doar pentru un pupic sau o mangaiere, sau poate nici pentru atat, fiindca stii ca El poate face toata treaba si te poate suplini, uneori chiar mai bine decat ai face-o tu....