De ce nu mai dau eu sfaturi.

Daca ati remarcat, eu nu prea am mai dat sfaturi legate de cresterea si educarea copiilor. Da, am scris de fiecare data despre ideea de a-ti creste copiii responsabil, empatic, despre iubirea neconditionata, despre atasament, despre a cauta ce este dincolo de comportamentul de moment si a actiona acolo, despre inutilitatea pedepselor si a amenintarilor, am mai scris si voi mai scrie (apropos, stiti ca vine Alfie din nou, da?!?), si am relatat cat mai fidel de la toate conferintele care s-au tinut in ultimul an pe aceasta tema, si bucuria mea mare este ca au fost destul de multe si vor mai fi. Nu zic ca nu imi scapa vreo amenintare niciodata. Sau ca am ajuns sa nu tip, credeti-ma sunt departe de a fi echivalentul feminin al unui calugar budist. Insa sunt constienta de ele si incerc sa le controlez in cea mai mare masura. Nu sunt perfecta, ba dimpotriva, sunt departe de a fi acest lucru si nici macar nu e un deziderat pentru mine, fiindca sa fiu sincer habar nu am ce inseamna sa fii mama perfecta, insa stiu ca este undeva inspre o extrema, deci nu e de bine. Daca am invatat un lucru in toti anii astia de crescut copii, apai am invatat ca de fapt nu stiu nimic :) Ca nicio zi nu seamana cu cea precedenta, ca nu trebuie sa iau nimic for granted, ca nu trebuie sa spun niciodata „niciodata” si mai ales ca daca ceva a functionat la unul, apai sunt mai multe sanse ca la urmatorul sa nu functioneze, decat sa functioneze, ca trebuie sa imi mentin urechile...