De ce nu mai dau eu sfaturi.

Daca ati remarcat, eu nu prea am mai dat sfaturi legate de cresterea si educarea copiilor. Da, am scris de fiecare data despre ideea de a-ti creste copiii responsabil, empatic, despre iubirea neconditionata, despre atasament, despre a cauta ce este dincolo de comportamentul de moment si a actiona acolo, despre inutilitatea pedepselor si a amenintarilor, am mai scris si voi mai scrie (apropos, stiti ca vine Alfie din nou, da?!?), si am relatat cat mai fidel de la toate conferintele care s-au tinut in ultimul an pe aceasta tema, si bucuria mea mare este ca au fost destul de multe si vor mai fi.

Nu zic ca nu imi scapa vreo amenintare niciodata. Sau ca am ajuns sa nu tip, credeti-ma sunt departe de a fi echivalentul feminin al unui calugar budist. Insa sunt constienta de ele si incerc sa le controlez in cea mai mare masura. Nu sunt perfecta, ba dimpotriva, sunt departe de a fi acest lucru si nici macar nu e un deziderat pentru mine, fiindca sa fiu sincer habar nu am ce inseamna sa fii mama perfecta, insa stiu ca este undeva inspre o extrema, deci nu e de bine.

Daca am invatat un lucru in toti anii astia de crescut copii, apai am invatat ca de fapt nu stiu nimic :) Ca nicio zi nu seamana cu cea precedenta, ca nu trebuie sa iau nimic for granted, ca nu trebuie sa spun niciodata „niciodata” si mai ales ca daca ceva a functionat la unul, apai sunt mai multe sanse ca la urmatorul sa nu functioneze, decat sa functioneze, ca trebuie sa imi mentin urechile deschise mereu si ca experienta altora nu este niciodata de neglijat.

Evident, intr-o masura la fel de mare, m-am si relaxat, caci da, exista lucruri care se perpetueaza, exista rutinele, exista similitudini multe. Pe de alta parte, insusi gandul ca nu stiu nimic a devenit eliberator, desi drumul pana aici a fost lung de tot. O parte din el este inscriptionat aici pe blog si se poate vedea pe viu cum „aroganta” mi-a scazut in intensitate, direct proportional cu numarul de copii si cu varsta lor. Acum sunt in momentul in care recunosc cu mana pe inima ca sunt  mic copil, eu insami in ale maternitatii si ca ce ma asteapta in fata este un drum nu numai mult mai complicat, dar chiar complet necunoscut.

Am ajuns ca in momentele de socializare (si nu ma refer aici la cercurile mele cunoscute, prietene and co), daca se deschide subiectul „copii”, eu tac si ascult. Nu mai pot sa povestesc, nici nu as sti cu ce sa incep, daca ar fi. Ascult, si din cand in cand zambesc, nitel emotionata, fiindca ma mai regasesc pe mine acum „x” ani in ipostaza respectiva.

La pachet cu toate astea au venit si niste doze mari de empatie fata de parintii din jurul meu. Fiindca stiu ca nici unuia nu ii este usor, ba chiar uneori le poate fi foarte, foarte greu. Aceleasi doze le am si pentru copiii altora, desi nu m-as fi crezut in stare de o asemenea performanta cu ceva timp in urma.

Rar am mai ajuns sa judec actiunile oamenilor din jurul meu si daca o fac, apai o fac in una din situatiile care pentru mine sunt niste situatii limita: atunci cand parintele este autoritar/abuziv cu copilul si atunci cand copilul este bolnav copt, are febra 39, tuseste ca un magar, are muci in toate culorile curcubeului, iar parintele insista totusi sa il aduca intr-un spatiu in care sunt si ai mei copii.

Aici sunt limitele mele personale si oamenii cu pricina ma scot rau din zona mea de confort. In prima situatie, pentru ca nu pot vedea cum un adult tipa la/urla la/abuzeaza/jigneste/umileste un copil, mi se pare degradant si in a doua situatie, este vorba de o doza iresponsabilitate fata de cei din jur. In rest, orice se poate intampla si mai ales, ni se poate intampla chiar noua. Si stiu ca daca ar fi sa ni se intample noua, mi-as dori sa am in jurul nostru niste parinti empatici in mod autentic cu momentul, nu niste parinti care judeca si ma barfesc dupa aceea.

Baietii mei sunt in gura de la un timp incoace cu ceea ce am denumit eu ca fiind „triunghiul bermudelor”: „Pipi-caca-si-gunoi”. Li se pare mega-distractiv si asta nu numai pentru ca intr-o prima faza ne-am manifestat ca fiind socati de exprimarea lor si am stat sa le explicam ca nu e bine/frumos/acceptabil din punct de vedere ale normelor de conduita in societate sa le mentionam. Well, dupa vreo saptamana de uscat gura, ne-am schimbat strategia, pentru ca nu functiona si am decis sa ii ignoram. Este doar o faza prin care trec, desi stiu ca daca s-au intersectat cu niste parinti mai simandicosi, acestia si-au inchis urechile in semn de groaza, si ne-au declarat pe noi niste parinti care nu stiu sa isi educe copiii. Treaba este ca la noi in casa nu numai ca nu se injura, dar nici macar nu se folosesc cuvinte care-s cu „potential” trivial. De unde si pana unde au ajuns ei cu „pipi-caca-si-gunoi” in brate toata ziua? Nu stiu. Stiu insa ca este doar o faza care va trece, si mai stiu ca daca talentele noastre parintesti au fost la un moment dat judecate exclusiv prin prisma pasarelelor scoase de copii, apai este trist. Fiindca stiu ca si respectivii parinti au toate sansele ca la un alt moment dat sa aiba o surpriza similara de la odrasla lor. Oh, si ce soc si ce groaza :)

Cam despre asta este vorba. Un pic mai mult intelegere intre noi parintii, un pic mai putina judecata, fiindca niciodata nu stii cand ajungi sa fi pus intr-o pozitie similara. 

Pe de alta parte, tineti minte mereu, fiti voi exemplu viu pentru copiii vostri, din toate punctele de vedere, atat ca si comportament in societate, dar si ca (,) comportament in intimitate. La varsta frageda ei sunt ca niste buretei care absorb totul, cu bune si cu rele, si nu au capacitatea de a discerne intre bine si rau. Este complicat sa jonglezi atat cu dorinta lor de a fi liberi si neingraditi (mai ales ca generatia de fata are din plin numai ingradiri), dar si cu lista interminabila de norme de respectat. Si aici un rol important, chiar foarte important il joaca exact ce ziceam mai sus: capacitatea noastra de a fi intelegatori unii cu altii si de a empatiza, de a ne suplini, de a ne ajuta si sustine.

Mno, ca am terminat prin a da chiar prea multe sfaturi. Problema este ca din aceasta cauza, o sumedenie de articole nu au mai vazut niciodata lumina online-ului, si am ajuns la concluzia ca ma autocenzurez cam prea mult.

 

7 Comments

  1. eu nu vad unde e problema cu aceste 3 cuvinte. Fac parte din viata de zi cu zi :)

    Reply
    • nici eu nu vad o problema cu ele, desi cand le aud de 5000 de ori pe zi parca nu mai e asa funny :) dar repet, pentru mine nu e o problema, pentru altii e semnul lipsei unei bune cresteri din partea mea. nu ca m-ar interesa ce cred altii, dar nah, dau si eu exemple:)

      Reply
  2. Imi vine sa ma duc sa ma spovedesc! :) La capitolul sfaturi intelepciunea vine cu timpul.. cel putin asa e la mine. Bine ca vine! E un soi de eliberare si asta!
    Am invatat multe de la copiii mei. Am spus de multe ori „niciodata” si totusi……. Gresesc, invat din greseli, merg mai departe. Am noroc ca ma iarta. Si ei gresesc…si tot eu invat. :)

    Reply
    • Hai la spovedanie! Cu ce ai pacatuit, fiica mea? :)

      Reply
  3. Da, este doar o faza care va trece. Si baietelul meu (4 ani) este in aceeasi faza, bunicii se scandalizeaza ca nu sanctionam copilul pentru ca vorbeste urat, dar noi suntem relaxati. Nu ii mai atrag atentia si parca a mai rarit-o. Ideea e ca e boala molipsitoare, aproape toti copiii din grupa folosesc cuvintele respective cam de o saptamana-doua! :)

    Reply
    • e absolut normal si natural :) si totul trece. asta o stiu, e un fel de certitudine capatata in ultimii ani :) totul trece!

      Reply
  4. am fost si noi anul trecut in faza pipi-caca, acum am avansat, suntem la faza proasto-urato. Daca pe prima am trecut-o mai usor, asta mi se pare inacceptabila, nu vreau sa vorbeasca asa una cu alta.

    Reply

Submit a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*