Saptamana trecuta a fost nitel atipica, iar felul in care am reactionat eu la tot ce s-a intamplat a fost la fel de atipic pentru mine. Asta fiindca de obicei, cand apar schimbari si lucruri neprevazute, intr-o prima faza eu ma revolt si sunt un strop impacientata, nervoasa si cam greu de impacat.

Prima „distractie” a fost cu mine, marti, cand m-am dus la dentist pentru o extractie ce s-a transformat cam intr-o operatie, motiv pentru care dupa vreo ora doza de anestezic s-a evaporat, iar eu am simtit totul, inclusiv partea de final, in care am fost cusuta. Nu am tipat/urlat de durere, ca nu-s genul, insa cred ca am plans cat nu am mai plans de cand s-a nascut Raducu, durerea experimentata fiind foarte asemanatoare ca nivel de intensitate cu cea din travaliu, sau cu cea din postoperator. Nu exagerez. Si nu mai vreau.

Distractia a continuat, fiindca in timpul extractiei doctorita mi-a vazut si degetul meu cel copt si mi-a zis ca ma baga instantaneu pe antibiotic, ca nu e de glumit. O saptamana mai tarziu inca am degetul inflamat.

Deci, de martea trecuta viata mea cam graviteaza in jurul locului ramas gol. Care loc a facut si o alveolita, asa cum se astepta si doctorita mea, motiv de dureri permanente, vizitat zilnic cabinetul, torturat cu apa oxigenata si xilina si nustiuce conuri, de plec de acolo pe trei carari, la fel cum am plecat martea trecuta.

Radu mare este racit de vreo doua saptamani si m-a si speriat cu toata simptomatologia, ca a avut inclusiv ameteli, dureri crunte de cap, si pierderi de focus in vedere. Imi povestea ca pur si simplu ii dispareau literele de pe ecranul telefonului sau al laptopului. Pe la jumatatea saptamanii trecute l-am trimis la ORL la Panduri, unde a descoperit ca intr-unul din sinusurile maxilare si-a facut culcus un ditamai chistul, rotund ca o gogoasa. Motiv in plus sa transforme o raceala intr-o sinuzita acuta. E blindat cu medicamente tot, din fericire e mai bine.

In conditiile astea, noi totusi abia asteptam sa mergem in Delta. Astrele ne-au fost favorabile, am prins si propunerea celor de la Electrolux, sa testam Rapido, impreuna cu un Vito (multumesc, Eugenia!!!), eu eram atat de fericita ca ajungem in sfarsit la Stanca Dunarii (discutam de vreo cinci luni eu cu Roxana) incat nici nu m-a mai interesat durerea, m-am dotat cu nurofene atat cat sa imi asigure pace si liniste pe parcursul celor doua zile, copiii erau sanatosi si la fel de nerabdatori, ce mai, eram noi doi mai ologi, dar nici ca mai conta :)

Si pe la ora 13:00 ajungem noi acasa sa incarcam bagajele in masina si sa plecam, si-l simtim pe Radu mic un pic cam cald. Ii luam temperatura, 38,6. Hait, ca acest copil, in cei trei ani ai sai de viata, avusese o singura data o temperatura record de 38,3. Parca ne-a lovit in moalele capului, ne uitam trasniti unul la altul si amandoi la termometru. Ii dam ceva pe gura, si plecam. Il verificam tot drumul: Radu, esti bine? Radu, te doare ceva? Radu, spune-i lui mami. Orice te doare ii spui, da? Te doare capul? Burtica? Gatul? Radu mamii nici pe dracu. In afara de niste ochi mai sticlosi si o mina mai linistita nu avea nimic. A cantat, a vorbit, a ras, a tras si-un pui de somn, toate bune si frumoase. Pana imediat dupa Tulcea, unde i-a suflat sora-sa nasul, credem noi ca i-a intrat un colt de servetel in gura (asa sustine el) si-a facut senzatii de voma si aia a fost. Ne-am oprit imediat pe dreapta, am dat copilul jos, am evaluat pagubele (nu era masina noastra totusi!). „Norocul” nostru ca totul se dusese pe scaunul copilului si pe tigrisorul insotitor, care a fost victima din cap pana-n varful cozii. Copilul in continuare, binedispus.

Ajungem la pensiune, ne cazam, admiram apartamentul beton, copiii-s extaziati, noi la fel, mergem rapid si intr-o plimbare scurta cu barca, ne reintoarcem, copilul frigea ca o soba, 39,2. In rest, nimic. Nu tu burta, nu tu raceala, nimic. Peste noapte abia daca am inchis ochii. Copilul statea calare pe mine, cu fata lipita de fata mea, respira din cand in cand pe gura iar eu aveam senzatia ca am un dragon langa mine, care respira foc. Dimineata ii mai scazuse in jur de 38. Copilul activ, voios, fericit, alerga, se juca, se cocota, in general se purta ca si cum ar fi avut 36. Motiv pentru care la pranz ne-am hotarat sa plecam cu barca. In barca am avut ceva momente de maraiala, dar astea au fost din cauza caracterului de noutate absoluta al excursiei si a faptului ca nu prea s-a innebunit dupa miscarile mai bruste ale barcii „ne ratunam, mami! vau acasa! intoace baca acum!” s-a linistit intr-un final, ca nu ma lasa sa ma misc de langa el, nici sa ma ridic in picioare. Ceilalti doi erau super fericiti si in elementul lor pe barca. Cinci ore mai tarziu, reintorsi acasa luam din nou temperatura, 39,6. Deja devenea suprarealista toata treaba, copilul in continuare neavand absolut nimic altceva. L-am luat la puricat, gura, amigdalele, l-am verificat de bubite, nimic, nimic, nimic. Ceilalti doi, amandoi super ok. am vorbit cu doctorul, ne-a zis sa il supraveghem in continuare, doh, ce puteam sa facem altceva ?!? si sa ne auzim cum ajungem in bucuresti. A doua zi dimineata, febra era gone, copilul cu un 36,4, si mai zglobiu decat normal, in forma maxima. Febra o preluase David. 38, 6.

La momentul la care scriu treaba asta, adica azi, 8 iulie, Radu nu mai are absolut nimic, David nu mai are nici el, desi a avut si el doua zile full cu temperatura pana-n 39, in schimb s-a pricopsit Andrei, baietelul gazdelor noastre. Inca nu stiu ce a fost.

Concluzia este ca nu am lasat toate „inconvenientele” astea sa ne strice mini vacanta. Nu am fost relaxati (nici nu avem cum sa fim din constructie!) insa nici nu le-am lasat sa „take over”. Ne-am bucurat de tot ce ni s-a intamplat acolo, si credeti-ma ca il pot declara ca cel mai frumos weekend petrecut de mine vreodata.

Am avut exact cazarea pe care ne-am dori sa o avem de fiecare data cand mergem undeva, a fost ca acasa si a contat enorm. Am mancat simplu dar perfect. Nu ne-am lafait in platouri gigantice, cudetoate, insa ce am avut a fost nu numai apetisant, dar mai ales gustos. Si totul facut in-house, inclusiv batogul de somn. Sau icrele, care sunt primele icre pe care le mananc si care nu-s un depozit de ulei. Am mai mancat pestele din ciorba, si poate o sa va strambati, dar a avut un gust divin, si am reusit sa il fac si mai divin cu o maioneza homemade cu usturoi (Roxana, vreau reteta!).

Am avut parte de niste plimbari pe care le voi tine minte toata viata mea, am vazut cormorani, egrete, lisite, pelicani, gainuse, pestii din navoade, nu stiu ce sa zic, fiindca orice as spune, nu este indeajuns, nu am cuvinte.  Anyway, revin cu poze, si cu o descriere mai detaliata a pensiunii, merita din plin.

Deocamdata ma duc sa ma pregatesc de Social Media for Parents :) ne vedem in cateva ore!

Multumim, Roxana, pentru cel mai frumos weekend!