Este prima cursa adevarata pentru mine. Prima cursa in care am avut emotii, multiplicate si de toata desfasurarea de forte si totodata, prima cursa in care am simtit ca e cazul sa fac urmatorul pas, adica sa trec la semimaraton. I-am admirat pe toti cei care au fost in cele doua probe superioare, m-am simtit ca un copil mic care e in compania unor oameni de la care are multe de invatat si chiar mi-am dorit sa fiu de cealalta parte a baricadei.

A fost prima cursa in care am depins unii de altii si am facut o super-treaba toti patru. Este stresant, insa in acelasi timp motivant, te face (cel putin eu asa am simtit) sau dai ce e mai bun din tine. Nu vorbesc de timpi, nu vorbesc de ideea de a „castiga” ceva, fiindca suntem undeva la ani lumina de asta, vorbesc pur simplu de starea aceea euforica de la final, generata de senzatia ca tu, pe cei 10 kilometri de traseu, te-ai depasit pe tine insuti si le multumesc celor trei colegi de suferinta ca mi-au dat ocazia sa realizez toate astea alaturi de ei!

As mai impartasi multe, insa nu stiu cat de mult ati intelege din ce as spune. E mai mult vorba de senzatii, trairi si o stare psihica de bine, care ma face sa imi doresc sa continui sa alerg mult si bine de acum inainte.

Va las cu cateva observatii personale. Or mai fi fost multe altele, chiar daca overall, s-a vazut din plin faptul ca oamenii lui van Groningen stiu sa organizeze un eveniment sportiv de asa anvergura.

1. Toalete au fost vreo 20 (sau poate 30). In total am inteles ca au luat parte aproximativ 8000 de sportivi la cursa la care se adauga si inca pe atatia sustinatori directi (rude, prieteni, etc). Faceti voi calculele, cum a fost inainte de cursa.

2. S-a dat startul la stafeta si abia dupa aceea s-a dat startul la maraton, prima grupa (cea de elita, cu cei mai buni timpi istorici). Pana sa ajunga la Unirii, cei cu stafeta au fost prinsi din urma de maratonisti, asa ca, organizatorii (unii spun ca cei de la Politie/Jandarmerie) au mutat gardurile si i-au redirectionat pe cei cu stafeta spre Splai . Asta inseamna ca oamenii nu s-au mai intors de la fantani spre Constitutiei si inapoi spre Unirii pe partea cu tribunalul, ci au taiat-o direct, scurtand-se astfel traseul cu vreo doi kilometri (nici nu au ajuns sa ocoleasca fantanile, de fapt). Motiv pentru care eu am ajuns cam la fix in zona de preluare a stafetei, fiindca nu ma asteptam sa vina atat de repede Madeleine. Recunosc ca pana am terminat tura mea m-am tot intrebat cum de a scos Madeleine timp atat de bun, ceea ce m-a motivat si pe mine, de cred ca am scos sub o ora si eu (dar mi-am scos si sufletul din mine cu ocazia asta).

3. A fost un incident pe traseu, o doamna din echipa PWC  a lesinat. De la cineva am auzit ca i s-a acordat prim ajutor cu resuscitare, ca ar fi intrat in stop cardio-respirator, poate ar trebui sa dea organizatorii un comunicat sa stim si noi in ce stare se afla doamna.

4. Putini oamenii au venit sa sustina si zau daca inteleg. Mai avem pana sa ajungem la nivelul evenimentelor de afara.

5. Ca tot vorbim de evenimentele de afara, evident ca iar au aparut oamenii nemultumiti ca s-au inchis strazile din oras. Nu vreau sa par ironica, dar va ganditi voi ce haos ar fi daca am ajunge sa organizam o Olimpiada? Pfff, cumplit, orasul paralizat timp de cel putin trei saptamani. Si totusi, parca ne-am da o mana, dreapta sau stanga ca sa avem ocazia asta, nu? Pentru mai multe detalii si argumente, cititi articolul acesta, scris de mine acum jumatate de an. Nu alergam pe vremea aceea si este scris din postura omului care a stat in trafic.

6. Frumoasa initiativa de a fotografia competitorii. Motiv pentru care, la checkpoint-uri au fost montate niste camere foto, in dreptul carora scria: zambeste esti fotografiat. Eu am zambit frumos la ele, si totusi am zambit degeaba, ca de fapt nu erau decat pentru cei de la semi-maraton.

Cam atat.