„Mami, fa-mi un cec, asa ca ciasul” si-mi deseneaza cu degetul un cerc imaginar in jurul chipului sau. Iar eu pornesc usor, din mijlocul fruntii, cobor spre tampla dreapta, pe langa ureche, prind viteza spre barbia inca minuscula, o iau usor, ocolesc obrazul stang, urc spre tampla si ma opresc din nou in mijlocul fruntii. Vreo douazeci de pupici, dati usor, ca bataile aripilor unui fluture. Dupa care o iau de la capat. Iar si iar. de cinci, sau poate sase, sau poate chiar zece ori, cine mai sta sa numere?

In sens invers acelor de ceasornic, ca si cum as vrea sa inghet timpul in loc, sa mai fur cateva minute in care copilul meu cel mic inca mai e mic, mic. In penumbra noptii imi semnalizeaza cu un aratator inca minuscul locasul in care se intalnesc nasul cu ochii si cu fruntea. Terminam cu ceasul, si incepem seria dedicata de pupici. Urmeaza un ochi, apoi celalalt, apoi varful carn al nasului, barbia din nou, niste unghere ascunse dupa urechi, stanga, apoi dreapta, se lasa cu chicoteli, ca acolo e zona de gadileala maxima, si-n linistea noptii rasul lui suna puternic, desi nu e, ca un clopotel zglobiu. Shhhht, pisoi, Chiti doarme deja! Un marait deranjat se aude din patul vecin si pe un glas miorlait, David isi varsa oful: „vreau sa doorm”.

Ma ridic din pat, inca nu a batut ceasul de zece, s-a mai dus o zi. O zi in care ei au mai crescut cu o zi. iar noi am mai imbatranit cu o zi. O zi care nu se mai intoarce.