Ieri am fost la o inmormantare. Este unul din momentele acelea pe care, daca ai putea, ti-ai dori sa nu le bifezi, insa viata le include si pe acestea, independent de vointa noastra.
Cu aceasta ocazie am avut ocazia de a ma intersecta din nou cu perceptele bisericii in sanul careia am fost eu insami botezata. Nu-s o fiinta religioasa, insa ma consider o fiinta credincioasa. Cred mai degraba in niste valori, intr-un bine universal, intr-un spirit guvernant, intr-un Dumnezeu, fara chip si corporalitate, dar care este viu si prezent in noi toti, idei care pana la urma fac parte din toate religiile din aceasta lume si sunt general valabile la nivel de umanitate.
A fost un spectacol cel putin ciudat. Cu rituri care nu mai au nicio legatura cu ce au fost ele odata, cu semnificatia lor. O desfasurare de randuieli bisericesti ce trebuie respectate pas cu pas care sunt mai importante decat alinarea sufletelor care exact asta cauta in momente ca cel de ieri: un sprijin sufletesc. Coroane facute oarecumva in batjocura, cu flori de plastic, zeci, sute de crengi de brad, prosoapele tipatoare – inlocuitoare ale stergarelor traditionale. E trist. Slujba care a tinut peste o ora, din care in mai bine de jumatate din timp rudele au stat in genunchi, totul este un maraton extrem de dureros si chinuitor, din care iesi schilodit. Slujba care altfel ar fi trebuit sa fie un moment de piosenie, de aducere aminte a celui care a fost cel care nu mai este, dar pe parcursul careia am auzit mentionat de cinci ori numele lui. Nimic despre cine a fost el, ce a facut, cum si-a dus viata, despre familia lui, nimic, nimic. Slujba pe parcursul careia s-au adunat scame de pe jos, s-au strans lumanari, s-a mai facut curatenie si alte lucruri care nu aveau nicio legatura cu solemnitatea momentului, ba dimpotriva.
Predica de final, spusa de un preot care nu cred ca avea mai mult de 30 de ani m-a facut sa ma infior si sa imi vina sa fug, la propriu. Suntem inzestrati cu liber arbitru de cand ne nastem, insa il folosim exclusiv pentru a ne pregati pentru viata de apoi. de fapt toata viata noastra nu este altceva decat o pregatire pentru viata de apoi. Slujba de inmormantare are rolul de a mai diminua putin din relele facute de decedat de-a lungul vietii, insa numai el stie daca acum, dupa inmormantare se duce in rai, la fericire eterna, sau in iad, la osanda vesnica. Cat de crud trebuie sa fii sa spui lucrurile astea in fata familiei care este sfasiata de durere?
E simplu. Faci bine, respecti litera Bisericii in toate cele, vei avea parte de un drum in rai. Nu respecti cuvantul Bisericii, direct in iad cu tine.
Ascultandu-l pe parinte predicand am avut revelatia faptului ca dincolo de ideea de obedienta oarba, Biserica ne mai insufla ceva: ne vinde un vis, o rasplata/pedeapsa care va veni candva, intr-o viata viitoare. Iar noi ar trebui sa ne ducem viata cu frica (de unde si vorba „om cu frica lui Dumnezeu”). Totul se raporteaza la o motivatie externa. Nu ni se spune sa facem bine pentru ca in noi, by default, salasluieste binele si pentru ca noi SIMTIM in interior ca asa e logic sa actionam. Nu. Ni se spune ca trebuie sa facem bine pentru ca altfel va fi vai si amar de noi intr-o viata viitoare.
Recompense si pedepse.
Si daca asta ni se inoculeaza de atatea sute de ani, cum Dumnezeului (si nu hulesc aici!) sa stim cum sa ne educam copiii intr-un mod cu adevarat valoros pentru ei? Cum sa stim sa trecem dincolo de pedepse si recompense si sa ii invatam sa faca lucrurile pentru ei insisi, nu pentru ceva exterior lor?
M-am dus sa duc un om pe ultimul drum si am gasit o Biserica, rece, concentrata pe respectarea randuielilor, nu pe sufletul omului care a plecat dintre noi, inchistata intr-un anacronism tulburator, care m-a facut sa fug cu sufletul si sa nu stiu cand ma voi mai intoarce.
Ioana, ai legatura.
Asa bine m-am regasit in tot ce ai scris.. Eu sunt o persoana credincioasa, incerc sa trec pe la biserica duminica macar uneori, stiu ca Dumnenezeu ma ajuta enorm de fiecare data cand ma rog. Dar cu biserica este parca o alta poveste. Bunica mea a murit in iulie 2012, a fost o durere imensa pentru mine, pentru ca am crescut alaturi de ea. Slujba de inmormantare insa mi s-a parut un scenariu trist, din care parca nu faceam parte si care parea repetat pe banda rulanta pentru fiecare mort, fara sa conteze deloc cine era acel om si cat de mult insemna pentru cei din jur. De la un moment incolo nici nu am mai urmarit slujba, eram oricum „anesteziata” de tristete si nu ma mai regaseam in ce se intampla acolo. Pomenirile au urmat acelasi scenariu trist, totul facut pe graba si fara nici o empatie pentru rude.
Cea mai trista mi s-a parut inmormantarea mamei unei prietene, care a murit cand prietena mea avea aproape 20 de ani. Totul s-a petrecut undeva intr-un sat relativ aproape de Bucuresti, unde au gasit un loc de veci. Nici nu am cuvinte sa descriu slujba, cuvintele preotului, sunetul permanent al bocitoarelor pe care nimeni nu reusea sa le alunge, pentru ca asa este „traditia”. Am ramas cu o imensa tristete, pentru ca pe langa durerea de a-si pierde mama atat de tanara, prietena mea nu a putut avea nici macar o despartire frumoasa, normala, cu adevarat crestina.
Este trist ca uneori biserica se indeparteaza de ce ar trebui sa fie. Iar copiii nostri asta vad, o relatie bazata pe niste fundamente superficiale, pe traditii care nu au nici o legatura cu credinta si pe acele pedepse si recompense prin care parca negociem relatia cu Dumnezeu.
Direct la suflet mi-au mers vorbele tale. M-am regasit in ele si-n cele istoristite de tine si ma ia cu dureri de cap cand imi dau seama in ce lume imi cresc copilul. Inchipuie-ti, traim in Grecia, tara unde zelul asta bisericesc si tinerea de traditie care-i litera de lege e dus pana la extrem. M-am confruntat de multe ori cu niste situatii asa de stupide, de am ajuns sa prefer sa fiu catalogata drept „necredincioasa” decat sa imi incurc viata cu toti fixistii… Am crescut intr-o casa in care se mergea si la biserica, se tineau si posturi (mai ales tata), am avut o „dadaca” credincioasa tare si totusi, ce-mi amintesc eu, e faptul ca m-au invatat sa cred in bine, intr-o putere divina, o armonie universala, indiferent de numele religiei si sa fac abstractie de rituri imbatranite si care acum nu-si mai au sensul. Dar toate astea nu m-au pregatit pentru ce am gasit in tara care m-a „adoptat”:)))
Cred ca problema este la nivel de dogma, fiindca obtuzitatea asta nu se regaseste in catolicism. Chiar daca ei par mai „inchistati” si au reguli mult mai stricte (de exemplu cea cu divortul), pana la urma nu pot sa nu vad o deschidere mult mai mare catre OM si nevoile sale sufletesti.
La moartea unei fete tinere, preotul a mentionat in capela, de fata cu toata lumea, ca decedata traia in pacat, adica nu era casatorita, dar avea un iubit si… nah. Am ramas socat ca a putut spune asa ceva de fata cu parintii fetei, rude in varsta si evident de fata cu iubitul care numai el stie cum s-o fi simtit…
mda, le lipseste pana si o doza minima de diplomatie unora dintre ei. ca sa nu mai zic de bun simt sau empatie… e un job pentru multi dintre ei :(