Foto: Metropotam.ro

As zice atunci sa il mai ajut nitel.

Pana la prima editie Masterchef, aproape nimeni din publicul larg nu auzise de tripleta de aur Dumitrescu-Scarlatescu-Bontea (mereu uit de numele lui Bontea, e ca in povestea cu al treilea tenor, toti il stiu ca exista, dar nimeni nu isi aminteste numele lui). Dupa care, la fel cum se intampla de obicei, odata ajunsi pe sticla, cu o campanie puternica, incrucisata, cu panouri stradale, spoturi la radio, inserturi in revistele din grup, promovare in online si promouri la tv, au devenit peste noapte vedete. Formatul Masterchef oricum este de succes, dovada faptul ca e o isterie la nivel mondial, s-a vandut intr-o multime de tari si e lider de audienta, si dincolo de asta a scos in fata, din anonimat, o multime de oameni talentati in bucatarie.

Cei trei au devenit faimosi si pentru stilul de mahala  cu care aleg sa se impuna in fata concurentilor. Ok, asa sunt si scripturile, insa m-am indoit ca de vina au fost NUMAI scripturile (mi s-a adeverit odata cu noua tripleta ca nu era scenariul, ci echipa). Cat au fost ei sefi peste masterchef m-am intrebat mereu daca asa este intr-o bucatarie de restaurant si daca asta este pretul unor feluri deosebite de mancare: sa iti calci in picioare subalternii, sa ii faci in toate felurile, tratandu-i mai jos decat ai trata un morcov sau o cratita cu teflon. A fost motivul determinant pentru care nu am vrut sa ma inscriu (mi-a trecut prin cap la un moment dat si ideea asta, chiar daca aveam taiat elanul din start). Am vrut de nu stiu cate ori sa ii interzic Rebeccai sa se mai uite la emisiune, mai ales ca au fost cateva editii in care toti participantii, atat concurentii cat si „chef”-ii si-au bagat si si-au scos tot ce le-a trecut prin cap, incat jumatate de emisiune a fost cu bip-bip si cealalta jumatate cu niste cuvinte pe care un copil de opt ani nu ar trebui sa le auda.

Ulterior oamenii s-au bagat si-n contracte de publicitate, ceea ce este absolut normal si firesc. Insa, in stilul pur romanesc, unul s-a apucat sa vanda mici, iar altul s-a apucat sa faca sanvisuri (intentionat scriu incorect!). Nici macar asta nu ar fi o problema, daca respectivele produsele ar merita (unii considera ca nu merita).

Treaba cu brandingul nu e noua. Ramsay are un holding intreg in spate (well si la case mai mari se lasa cu scandal, cel putin asa se plange socrul sau dupa ce a fost mazilit din companie), prefera sa fie consultant mai mult, cu toate astea are o panoplie de pub-uri si restaurante „transformate”. Este implicat intr-o multime de actiuni caritabile, omul alearga maratoane in fiecare an pentru a strange bani pentru diverse cauze. Are un temperament coleric, se vede in emisiunile lui, iar cei trei incearca sa il imite, fara succes insa, pentru ca dincolo de enervarile lor nu este altceva decat multa mocirla verbala.

Jamie. Well, nici nu stiu cu ce as incepe la Jamie. Jamie este un brand el insusi si este mai mult decat inspirational. Face munca de educare si de re-educare, ofera sanse, si ofera sanse reale unor tineri care altfel ar fi pierduti pentru societate. Lupta sa schimbe obiceiurile de consum si alimentatie, inclusiv la nivel legislativ, duce campanii de informare in scoli si gradinite. Si pentru ca nu despre asta este discutia aici, are o intreaga linie de produse ce ii poarta numele. Pe multe dintre ele le puteti gasi in Mega Image, by the way. Si veti descoperi ca sunt exact asa cum este el/imaginea sa: bune, de calitate, trustworthy.

Cand iei sanvisurile lui Chef Florin Dumitrescu, iata ce obtii, spune Metropotam.  De altfel, Dumitrescu incearca un reviriment, intr-un articol publicat azi in Good Food, in care declara ca doar prin faptul ca am preluat articolul din Metropotam, ca bloggeri, fara sa ii testam produsul, inseamna, vorba lui Exarhu, ca s-a murit degraba la revolutie. Cam sfidator, as spune eu. Dar nu e nimic, imi voi spune parerea strict despre produsele sale dupa ce voi cumpara special sanvisurile produse sub brand-ul sau, desi tot el declara ca oarecumva parerea noastra este cam neavenita, nefiind specialisti. Bottom line, zic eu, suntem cumparatorii… Va recomand sa cititi cu mare atentie articolul.

Trecand peste aceste detalii, nu pot decat sa remarc lipsa de viziune a acestor oameni, care si-au contruit in bucatarie, printre „connaiseuri” un brand, mai puternic sau nu, mai serios sau nu, dar care are o baza reala, formata din mult talent, multa munca, dedicare si care, efectiv dau cu el de pamant in cel mai pur stil romanesc. Sunt total nepregatiti si e normal, fiindca ei au expertiza si viziune in bucatarie si cam atat (atentie, nu minimizez asta!), si din cate se vede nu au nici macar o echipa de oameni care sa ii sfatuiasca in materie de imagine, branding, comunicare. Ce a picat mai intai ca si contract, aia s-a nimerit. Ei nu inteleg ca un brand se construieste in ani de zile, pas cu pas, nu inteleg ca pana sa ajungi sa iti pui numele pe un ambalaj, o linie de produse, oamenii trebuie sa aiba intiparita in mod profund o imagine de-a ta in mentalul lor, iar tu trebuie sa gandesti fiecare pas cu zece pasi inainte de a se intampla.

Rabdarea chiar nu e o virtute la ei.

Asa a ajuns Tand sa faca salate pentru McDonalds si sa vanda tuturor gogoasa ca uite, la McDo mananci sanatos, una din cele mai mari minciuni posibile (e de o ipocrizie fara seaman ce fac oamenii astia, daca e sa imi amintesc numai faza cu cartile pe care le primesc cadou copiii odata cu meniul McDo), sub scuza ca „oferim o alternativa sanatoasa”, asa a ajuns Scarlatescu sa isi faca brand de mici (nu am nimic cu micii, insa, once again, sa nu profiti de expunerea de care te bucuri si sa nu o folosesti pentru cauze mai bune, gen educarea comportamentului de consum mi se pare jalnic) si iata, asa a ajuns Dumitrescu sa faca niste sanvisuri overpriced.

Ce le este comun celor trei: cantitatea, nu calitatea. Tunul pe termen scurt, nu gandirea vizionara pe termen lung.

O sa spuneti ca la noi nu se poate. Ba se poate. Si tin sa spun ca se poate, pentru ca vreau sa termin in nota pozitiva si constructiva.

Se poate, si numele care imi vine primul in minte este al lui Adi Hadean. Adi si-a construit brandul de-a lungul ultimului deceniu, si mai intai a oferit enorm catre comunitate si public. Tot Adi a fost primul din Romania care a incercat un proiect impreuna cu Primaria Cluj privind alimentatia sanatoasa in gradinite, „Farfurii curate” (mai puteti citi aici) – daca mai e cineva care a avut un proiect similar, va rog sa imi spuneti, ii voi aduce recunoasterea binemeritata. Adi are inca un proiect minunat: Gurmand Apetit, care este realizat cu sustinerea unui producator/distribuitor de carne. Da, tot despre carne este vorba, insa este o diferenta majora, si ati face bine sa va abonati la fluxul Gurmand Apetit, fiindca aveti enorm de multe de invatat despre carne si  pregatirea ei.

Daca ar fi sa definesc imaginea pe care o are Adi Hadean in mintea mea prin cateva atribute, acestea ar fi: calitate si bun simt. La care se adauga o decenta pe care nu am vazut-o la ceilalti si care este vizibila inclusiv in imaginea transpusa pe sticla in noul format al Masterchef. Ma indoiesc ca este perfect in toate cele, insa pana la dovada contrarie, este cea mai potrivita alternativa la ce incearca sa ne bage pe gat ceilalti „chef”-i.

PS: metropotam revine cu un editorial in care clarifica niste aspecte/supozitii/acuzatii. Revin si eu cu tastingul.

PPS: de ce i-am dat exemplu pe cei doi britanici? Florin Dumitrescu spune in articolul de pe Good Food: „Acum trei ani, pe vremea când lucram în Londra, mâncam foarte multe sandviciuri din magazine, fiindcă îmi plăceau. Când am văzut că Jamie Oliver, Gordon Ramsay și mulţi chefi celebri au astfel de produse, că este o piaţă existentă deja în alte ţări, iar restaurantele își promovează mâncarea chiar și în rafturile magazinelor, mi-a venit această idee, însă nu am avut și iniţiativa de a căuta un partener.”

Nu am pretentia de a-i vedea pe toti promovand numai produse premium si facand munca in folosul comunitatii. Desi in mod normal ar trebui sa ofere si ceva inapoi catre public, nu numai circ. Stiti zicerea, „with great power comes great responsibility”. Unii zic ca ar fi zis-o Voltaire, cu siguranta a devenit faimoasa dupa ce a rostit-o Ben Parker, unchiul lui Spiderman.

Fotografia apartine metropotam.ro