„Mama, ai facut programare la Ioana (nota: dentista)?”
„Am uitat si ti-am zis sa imi aduci aminte!” – stiu, mama denaturata care sunt
„Mai mami, pai tocmai ti-am adus aminte. Offf, mai mami, esti atat de uituca, incat o sa ajung sa scriu multe biletele si o sa ti le lipesc pe frunte ca sa nu mai uiti.”
Ieri a fost randul meu sa duc trupa lui Papuc la tenis. Sunt patru, toti colegi de scoala, toti patru se stiu de cand erau in scutece (la propriu, chiar se stiu de cand erau in scutece). E fiica-mea, inca o fetita si o pereche de gemeni, un el si o ea. Daca cu fetita mai e cum mai e, astialaltii trei, fiica-mea si gemenii, sunt dinamita. Sa mergi cu astia patru in masina inseamna sa iti pui la bataie ce ai tu mai bun in materie de atentie distributiva si dopuri de urechi (de altfel, am realizat abia inapoi acasa ca radioul era pe mute).
Pe de alta parte, am avut asa un flash a modului in care va fi viata mea peste doi ani, si e chiar misto :) plus ca discutiile se poarta la alt nivel, fetele admirandu-mi tinuta cu care eram imbracata, declarand ca m-am imbracat chiar misto si ca pantofii sunt dementiali. Nu ai cum sa nu iubesti sinceritatea dezarmanta a copiilor :)
Si pe cat de agitati si exasperanti pot fi in general, pe atat de ascultatori, atenti si pasionati sunt de tenis. Nu stiu daca se si iau unii dupa altii, insa stiu cu siguranta ca o mare parte din „vina” o are instructorul lor, care nu tipa la ei, face totul din placere, si este extrem de vizibil faptul ca se simte el insusi bine in compania lor. Nu vor iesi niste Simone Halep din ei (sau vreun Pete Sampras), dar pe langa faptul ca timp de o ora, de doua ori pe saptamana alearga de iese sufletul din ei, prind drag de miscare, de tenis, de sport in general. Cel mai mare castig.
Ieri au plecat super dezamagiti cand au aflat ca azi nu fac tenis, fiindca vine macaraua sa instaleze balonul, si au incercat toate variantele posibile si imposibile ca sa il convinga pe instructor sa faca totusi ora cu ei, de la „hai sa facem azi doua ore” si pana la „dar ce are, voi umflati balonul si noi jucam pe langa el”.
Cred ca o sa ma ofer pe viitor sa ii duc mai des. Nu de alta, dar m-am incarcat cu atata energie, cata se poate gasi in cel putin trei cafele tari, si atata buna dispozitie, incat nu m-am mai enervat nici macar pe unul din cei multi care se parcheaza zilnic pe locul meu, toti spunand aceeasi litanie „ma scuzati, nu am stiut”, desi exact in dreptul locului troneaza un mare semn pe care scrie, ati ghicit, „nu parcati” si mai are si un „P” intr-un cerc taiat. How hard can it be? :)
PS: Uitasem sa va spun: inca nu am facut programare la Ioana, dar am o scuza buna! Nu mi-a raspuns nimeni :)
