Fusese o zi plina, extrem de agitata, atat pentru noi, dar mai ales pentru Rebecca. Era cea de a doua aniversare a ei, si era prima oara cand urma sa ii facem petrecerea la un loc de joaca. Totul a fost la inaltime. Ea, surprinsa de toata desfasurarea de forte, s-a jucat pana la epuizare, a urcat toboganele iar si iar, de nenumarate ori, s-a aruncat in piscina cu bile. A mancat o tona de tort, a primit cu mandrie toate cadourile, intr-un cuvant a fost vedeta petrecerii. Am ajuns acasa cu ea aproape adormita si a tras un pui de somn de trei ore. S-a trezit cu aceeasi nerabdare, pentru a o lua de la capat, sa isi desfaca zecile de cadouri primite si sa se joace cu ele. Spre seara am simtit ca e mai molesita, dar am pus-o pe seama zilei extrem de pline, care ma terminase pe mine, daramite pe ea, mogaldeata mea de doi ani.
Pe la trei dimineata ne-am trezit in niste gemete. Ajung la ea in camera, cu ochii carpiti de somn, o iau din pat, fata mea fierbea toata. Era aproape incoerenta si in momentul in care am luat-o din pat am auzit cum ii vine ceva inapoi pe gat si instantaneu m-a umplut de o pasta extrem de urat mirositoare. Patul, pe mine, covorul, podeaua, patutul ei, ambele asternuturi, totul era un mix oribil de ceva movuliu-maroniu. Am luat-o, am curatat-o deja fierbea toata, si desi era destul de constienta si coerenta (incerca sa imi explice cu cuvintele ei bebelusesti ca papa rau), parea foarte lesinata si moale. Cand i-am pus termometrul imi arata 39,7 pe piele. Nu am mai stat pe ganduri, i-am pus direct un supozitor, am aruncat niste haine pe mine si pe ea si am fugit la spital. A fost primul meu contact cu febra, ca mama. A fost o sperietura crunta, si desi Radu mi-a povestit ulterior ca era foarte stapana pe mine si foarte lucida in actiunile mele, eu nu imi amintesc decat o stare crunta de frica.
La “spital” nu i-au facut nimic, ne-a zis ca poate fi ori o enteroviroza, ori o raceala la debut, si ca abia a doua zi putem spune ce e. A fost o enterocolita, pana la urma, una lunga, probabil luata de la locul de joaca, enterocolita care ne-a pus nervii la incercare timp de aproape o saptamana. Ne-am luptat cu febra zile in sir, nici macar vajnicul antitermic nu a facut fata, nici mama combinatiilor nu a facut fata. Nopti intregi petrecute la capataiul patului, sau tinand in brate copila, care altfel in timpul zilei era vesela si vioaie, chiar daca nu facea altceva toata ziua decat sa ciuguleasca un strop de orez, ca o vrabiuta, dar seara devenea din ce in ce mai febrila, pana la 39+, over and over again.
Si tot ce punea in gura se intorcea inapoi, si eram absolut exasperata, ca inclusiv medicamentele aveau aceeasi soarta. Singurul care a rezistat si nu s-a mai intors inapoi a fost Nurofenul si imi amintesc asta, fiindca absolut nimic altceva nu functiona, pe orice cale i-as fi administrat, si “noiofenu” mi-a fost singurul ajutor in zilele acelea, pe langa zecile de sosete imbibate, compresele reci, dusurile calai, si restul arsenalului “babesc”, fiindca stiam ca am o fereastra de cateva ore de liniste in care puteam respira. Ca o fi fost de la gustul de portocale, care ii placea la nebunie, habar nu am, si nici nu cred ca mai conteaza.
Am invatat atunci pentru prima oara ca nu prea sunt pregatita, dar ca imi pastrez, in mod paradoxal, calmul in situatii mai “limita”. Am invatat sa mai uit dinainte la semnele prevestitoare, sa fiu mai atenta la diversele semnale pe care mi le transmite copilul. Am invatat ca febra este ca un paznic, care ne anunta sa fim in garda, pregatiti sa intram si noi in actiune.
Am invatat ca am niste aliati in anumite medicamente si ca ne pot usura mult viata. Au trecut de atunci sapte ani de zile, povesti ca asta mai am nenumarate, din fericire nu au fost foarte complicate, din nefericire au fost acolo. Bottom line, am invatat ca mai am multe de invatat.
