De peste o luna nu ma mai lasa. De fapt, ba ma ia, ba ma lasa si ma ia din nou si tot asa. Insa nu ma plang, ca evident ca se poate si mai rau, deci totusi sunt bine. Ok, nu am avut voce cateva zile, insa cu niste remedii babesti mi-a revenit. Recunosc ca nu-s in cea mai buna forma, ca-s ca un balon dezumflat ca stare de spirit, desi fizic ma simt mai umflata ca oricand, ca de la atatea raceli si laringite si sinuzite si ce am mai avut eu, am pus adidasii de alergare in cui si nici pe sala nu am mai dat, tot de vreo luna.

Dar overall sunt bine :) ieri le-am facut baietilor o surpriza, si cat au dormit ei la pranz am montat bradul (dupa cum stiti bine, noi suntem fani brad din cutie, brad care este din era BK – before kids, deci anul asta aniverseaza un deceniu in familie). Cand s-au trezit au inceput sa chiuie in jurul lui de bucurie, ca niste indieni veritabili, semn ca surpriza mea chiar a fost surpriza. De data asta am lasat la o parte orice pornire de a interveni in estetica bradului si m-am rezumat la a salva din mainile lor cele cateva globuri de sticla, pe care le-am pus cat mai sus, in zone inaccesibile bratelor lor din ce in ce mai lungi. Uitandu-ma la el acum, pot spune ca sunt niste decoratori mai inspirati decat mine si ca este unul din cei mai reusiti brazi din ultimii zece ani, si ne reflecta pe noi, ca familie, pana in cel mai mic detaliu.

Pe cat de cuminti sunt la gradi/scoala, pe atat de tare se intoarce roata acasa, unde ei chiar se simt in siguranta si simt ca se pot manifesta asa cum vor ei, liberi si neingraditi. Si de cele mai multe ori libertatea asta se ciocneste, a unuia cu a altuia, si ies scantei si noi incercam sa fim mediatori si impaciuitori si ne iese in mare parte, dar nu mereu. Am dat la schimb linistitea noptilor cu agitatia zilelor, si este epuizant :) Cineva acolo sus a stiut cum sa faca imparteala: copiii mici nu prea dorm noptile, dar te mai lasa sa respiri ziua. Cand cresc se schimba situatia cu 180 de grade. Au nevoie de atentie si au nevoie de atentia ta totala, dedicata, au nevoie de mintea ta, acolo, cu ei si pentru ei. Nu cred ca e vreo filosofie in ceea ce zic, insa atata timp cat esti acolo si esti cu rezervele de rabdare, diplomatie si indeajuns de multa creativitate, totul este bine.

Unul din efectele presiunii colectivitatii este ca pe la ora la care ajung acasa li se epuizeaza depozitele de rabdare. Si sunt niste mici pachetele de nervi, nedispusi la vreun compromis. E poate cel mai greu lucru din viata lor de omuleti, sa faca fata unui mediu in care trebuie sa lase de la ei, trebuie sa taca atunci cand ei ar vrea sa vorbeasca, sa se conformeze atunci cand ei ar vrea de fapt sa nu mearga cu valul, sa asculte, atunci cand ei ar vrea sa nu o faca, sa stea jos atunci cand ei ar vrea de fapt sa alerge si asa mai departe. Dar asta vine la pachet cu inaintarea in varsta, oricat mi-ar placea sau nu. Si vorbim de o gradinita in care lucrurile chiar se intampla intr-un mediu relaxat, fara presiuni, in care oamenii sunt deschisi, iubitori, calmi, nu ameninta, ci dimpotriva sunt extrem de implicati, inclusiv la nivel afectiv.

Cu scoala imi vine sa imi iau campii cel putin o data pe saptamana, si poate-s optimista cand spun asta. Si-am tot stat si-am reflectat, oare oi fi eu aia care transfer niste frustrari de-ale mele din timpul scolii la scoala fiica-mii? Nope. Nu-mi apartin. Oricum scoala nu s-a schimbat absolut deloc in toti ani astia, poate s-a mai degradat nitel. Metodele sunt aceleasi, sistemul e neschimbat, scoate pe banda rulanta niste mici robotei.

Vorbesc obsesiv de scoala si de educatie, poate la fel de obsesiv cum o faceam acum cativa ani pe tema alaptarii. Perioade si perioade, este o vreme pentru orice si acum educatia ne guverneaza vietile.

Zilele trecute m-a lovit faptul ca Rebecca, atunci cand are de raspuns la intrebari pe marginea textelor de la limba romana, nu face altceva decat sa preia mot-a-mot cuvintele din text. Observasem de mai de mult, dar mintea mea, chitita sa gaseasc scuze, zicea ca asa e la inceput, ca e dificil pentru un copil de clasa primara sa gandeasca un raspuns al sau si numai al sau, cu cuvintele sale, nu cu cele copiate din carte.

Ei, nah! Asta scrie in metodica, oameni buni. Copiii de clasa primara, pana la finalul clasei a patra trebuie sa raspunda la intrebari utilizand ad litteram peste jumatate din cuvintele existente in textul din carte. Memorare si reproducere. Abia dupa clasa a cincea pot incepe sa raspunda la intrebari utilizand filtrul gandirii proprii. Si intr-a cincea la ce bun?, ca oricum deja li s-a inoculat timp de patru ani faptul ca trebuie sa reproduca textul din carte, incat nu vor mai fi capabili de vreun act de creatie propriu. Si uite asa s-a mai inabusit o generatie de minti care ar fi putut gandi critic.

Atunci am inteles de ce am fost complet straina cand a venit vorba de orele de limba romana, in timp ce acasa am devorat carti, una dupa alta si nu as fi facut altceva 24/24 in afara de citit, daca ar fi fost posibil.

Da, deci sunt racita, din nou. Sunt si nitel deprimata, insa aici am remediu instantaneu, si la indemana mereu  – cel putin doua brate de copil mic pe dupa gatul meu. Vine Craciunul, yeeey, si anul asta am de gand sa nu fiu grinch si sa fiu deschisa la minte, inclusiv la niste colinde cu Hrusca (sau poate nici chiar atat de deschisa), brad avem deja facut, mare parte din cadouri le-am si pregatit, graul creste frumos la fereastra, pe pervaz, am si-o funie imensa de usturoi, sa tina spiritele rele departe de casa, de niscaiva iluminare as mai avea nevoie, sa intelegem ce si cum am putea schimba, sau cum am putea contribui la schimbarea sistemului de educatie. Ca sa minimizam daunele la cei care sunt deja in sistem, si sa ii scutim pe cei care sunt inca tanci mici de contactul cu sistemul asta invechit.