Nu imi mai amintesc cu exactitate ziua in care am incetat sa mai cred in existenta lui Mos Craciun si care a fost cauza, insa imi amintesc cu claritate o noapte in care am stat si l-am asteptat pe partenerul sau, Mos Nicolae. L-am pandit, desi mama mi-a repetat de multe ori ca trebuie sa dorm ca el sa vina. Eu, Batman, nu si nu si intr-un final evident ca am adormit, pe jos in dormitor, in dreptul cizmulitelor. A doua zi dimineata am fost extrem de dezamagita de mine si limitele mele, atat de dezamagita incat nici nu m-a mai interesat ce am in cizmulite.

Aseara citeam articolul asta, in care adultii de azi povestesc momentele in care au aflat ca nu mai exista Mos Craciun, si de acolo, dincolo de povestirile in nota funny se desprinde un sentiment de tristete si mai ales de dezamagire. Este acolo o intraga panoplie de emotii, mai ales negative. Unii si-au dorit razbunare, altii s-au simtit inselati, altii si-au urat parintii si e oarecumva paradoxal ca cineva care transmite „fericire” (Mosul, in speta) sa trezeasca asemenea trairi in niste copii, efectul fiind de fapt exact invers decat cel dorit. Este poate cea mai mare dezamagire a copilariei, momentul ala in care afli ca toti ti-au vandut o minciuna gognata, despre un nene cu nasul rosu care vine si iti aduce toate cadourile pe care ti le doresti, atata timp cat esti cuminte. Iar momentul ala in care afli ca de fapt un asemenea personaj nu exista este momentul in care copilaria se cam pierde, iar copilul realizeaza ca adultii pot minti cu zambetul pe buze si ca de fapt in viata lucrurile nu prea vin asa, din cer.

Nu sunt Grinch. I-am spus Rebeccai acum vreo luna ca Mosul exista in inima noastra, ca el traieste atata timp cat noi suntem deschisi sa daruim si ca unul din gesturile cele mai frumoase din lume este sa oferi celor dragi, si poate ca asta ar trebui sa le transmitem copiilor nostri.

Nu mai zic ca ma enerveaza faptul ca Mosul ia toate meritele si laudele pentru niste eforturi mai mari sau mai mici pe care le facem noi, m-am resemnat cu asta, insa tot ce e in jurul nostru parca ne impinge si mai tare in haul asta comercial numit „Mos Craciun”, care are un scop simplu: profit. Si nu al nostru, si-o spun eu, care nu-s (inca) anticonsumerista, desi am ajuns sa nu mai suport risipa fara sens.

Dar peste tot si toate, zau daca mai suport sa ii mint. Cu atat mai mult cu cat intrebarile vin din trei directii acum, insa nu mai pot sa sustin povestea cu „daca esti cuminte vine mosu si la tine”, care le este varsata in cap din toate directiile, de la gradi, scoala, prieteni, familie, bunici, etc. Bonus, nu prea inteleg cum e cu conceptul de „cumintenie” care pentru fiecare poate avea conotatii complet diferite. Bineinteles, noi adultii suntem foarte bine intentionati si nu dorim decat binele copiilor nostri, insa perpetuand mitul asta, exact asa cum a devenit el in prezent, nu mi se mai pare ca le facem un bine. Si pana la urma ce dorim sa le transmitem prin ideea de Mos? Ca e ok si minunat sa daruiesti? Imi cam da cu minus aici.

Poate chiar sunt un Grinch, poate sunt egoista, insa poate as vrea totusi sa nu ne mai mintim copiii pentru ca asa ne zic niste echipe de marketing. Si la fel cum spuneam si acum doi sau trei ani, Craciunul este de fapt despre nasterea lui Iisus si despre sarbatorirea vietii.

PS: Mosule, daca chiar, dar chiar existi, te astept in ziua de Craciun cu pantofii astia. Jur pe rosu ca am fost foarte foarte cuminte!