Pretuirea ca esenta

“De ziua ta, mamico” imi rasuna de peste 30 de ani in cap, si nu cred ca ma voi plictisi vreodata de acest cantecel. Imi amintesc de primii ani de scoala si de faptul ca ma zbateam sa fac ceva cat mai frumos, astfel incat sa o surprind pe mama, si mereu stateam cu emotiile cat casa de mari, “daca-i place? Dar daca nu-i place, eu ce ma fac?”. Bineinteles ca mamei ii placea, dar nici asta nu era indeajuns pentru mine, fiindca eram de-a dreptul stresata ca poate nu i-a placut, dar ca sa nu ma supere pe mine mi-a zis ca i-a placut ☺ Dupa ani multi am inteles ca bucuria ei era autentica. Am inteles asta odata cu primele “cadouri” primite de la copiii mei, strambe, imperfecte, insa absolut minunate si emotionante. Anii copilariei mele stau sub semnul etaminei, ai acului de cusut. Intepaturi peste intepaturi astfel incat totul sa iasa perfect si nu pot sa nu ma intreb oare daca o mai fi pastrat ceva din ele! Duminica mi-am reamintit de toate momentele acelea dupa ce mi-a aparut clipul acesta in newsfeed si am regasit-o pe copila din mine printre copiii din filmare. Nu prea am fost singura, fiindca povestile au inceput sa curga, lumea si-a amintit de fotografiile traditionale cu buchetelul de ghiocei (right, si la noi la scoala se mai faceau!), etamina cusuta (nu eram singura intepata, carevasazica) si felicitarile desenate (eu am fost scutita, fiindca eram dezastru la desenat, lucru care nu ma impiedica sa cotrobai in permanenta printre Koh-I-Noor-urile si Rotring-urile tatei, motiv de scos peri albi pentru saracul tata). “Mi-aduc...