Cum e sa fii Angelina Jolie?

Cred ca multe din noi ne-am dorit la un moment dat sa fim Angelina Jolie. Sau sa aratam ca ea. Sa avem buzele ei. Corpul ei. Barbatul ei. Mnope. Nu mi-as dori sa fiu in locul ei pentru nimic in lume. Nu mi-as dori sa ajung sa fac alegerile pe care aceasta femeie le-a facut in ultimii doi ani. Dincolo de luminile reflectoarelor viata ei nu e deloc parfum si chiar daca transpare o nonsalanta si o lejeritate din povestea ei, se simte ca e enorm de mult tumult si consum. Ca alegerile facute nu-s deloc „the easy way out”. Si aici incepe experienta mea.  Sa stai sa astepti trei saptamani dupa rezultatele unei biopsii este tortura curata (been there, done that, twice already). Chiar daca doctorita iti spune ca mai mult decat sigur totul va fi bine, ca tesutul arata ok si pare sanatos, chiar daca omul de langa tine incearca si se face saracul luntre si punte sa te convinga ca totul va fi bine si ca iti faci griji degeaba. Grijile nu-s degeaba si de fapt nici nu prea sunt. Ce te termina e asteptarea, starea de incertitudine. Ca dupa aia afli ca intr-adevar esti bine, well, dupa atatea zile in suspensie, vestea vine doar ca o mare usurare, nici nu iti mai vine sa te mai bucuri, treci pur si simplu mai departe la urmatorul lucru de rezolvat. Cel putin asa functionez eu, astea sunt mecanismele de autoaparare care se pun in miscare la mine, atunci cand e cazul. Iar eu sunt sanatoasa. Chiar sunt. Obosita peste poate, dar sanatoasa. Cu analizele la zi, nitel anemica, dar sanatoasa....

Povestea unor dintisori de lapte

Saptamana trecuta am mai bifat o premiera. De regula cand le spun oamenilor cati copii am, una din cele mai intalnite reactii, este: “si banuiesc ca esti deja trecuta prin toate” cu referire mai ales la experiente :)  – asta dupa ce trece socul initial si e primita din partea mea confirmarea ca „da, toti sunt ai mei, nascuti de mine”. Eh, lucrurile nu stau chiar asa cu monotonia si experientele, fiindca cu regularitate se mai intampla ceva nou cu cate unul din copii. Nici saptamana trecuta nu a facut exceptie, fiindca am mai finalizat un capitol din odiseea dintilor Rebeccai: tripla extractie de molari de lapte, din care nu stiu cine a iesit pana la urma mai sifonat, Rebecca sau eu, aka Zana Maseluta (am cotizat pentru fiecare dinte in parte). Tripla extractie a fost o necesitate si oarecum o urgenta, fiindca lucrurile se deruleaza cu repeziciune pe frontul maxilo-mandibular, si am zis ca decat sa impartim in mai multe vizite la stomatolog, mai bine toti odata. Erau si localizati doar intr-o parte (dreapta), doi jos si unul sus, asa ca ne-a fost relativ simplu – vorba vine. Mai mult a durat partea cu anesteziile, sau partea cu pregatirile, decat partea cu extractiile, asa ca o ora mai tarziu eram inapoi acasa, cu o copila destul de inlacrimata, insa foarte mandra de cele trei noi gauri aparute in gurita ei si foarte decisa sa mearga la prietenele ei sa se joace. Degeaba am incercat eu sa o calmez, sa ii spun ca trebuie sa se odihneasca nitel, aproape nimic nu a induplecat-o, pana au inceput durerile, pe masura ce...