Din start doresc sa spun ca, intr-adevar a fost o operatie de rutina si ca singurul scop al acestui articol este de a-i informa pe aceia care au intrebari si de a oferi o perspectiva personala a acestei proceduri, perspectiva pe care nu o veti gasi pe sfatul medicului sau diverse siteuri de parenting.

Operatia am facut-o tot la spitalul ORL Panduri, pe numele sau intreg: Institutul de Fonoaudiologie si Chirurgie Functionalã O.R.L. „Prof. Dr.D.Hociotã”, la fel ca si in cazul Rebeccai – experienta pe care o puteti gasi relatata aici.

Chiar daca intre cele doua interventii au trecut mai bine de sase ani (valeleu!), chiar daca in 2009 eram incepatoare in ale maternitatii si, colac peste pupaza, mai eram si gravida cu David in 6 luni, deci extrem de „hormone driven”, chiar daca operatia este una banala, emotiile au fost la fel de mari, si asta pentru ca, oricati copii ai avea, oricata experienta ai avea, fiecare moment este unic si vine la pachet cu un noian de emotii si sentimente. Dar cam atat despre partea lacrimogena.

Pentru internare este nevoie de: trimitere de la medicul de familie, certificatul copilului si buletinul mamei. Nu stau sa discut in ce cazuri si situatii se impune operatia, asta este intre voi si medicul vostru. Acum discutam exclusiv despre ziua operatiei.

Internarea are loc la sapte dimineata, copilul nu are voie sa manance si sa bea nimic. Nici macar apa. Ceea ce e destul de nasol. A fost distractiv ca la vreo trei sferturi de ora dupa ce ne internasem mamica baietelului vecin de salon a vrut sa puna masa pentru fiul ei si cand am rugat-o sa mai astepte putin, ca Radu nu are voie sa manance si sa bea si vreau sa evit o potentiala criza (urma sa ne ducem sa ii ia sange pentru analizele preoperatorii la un alt etaj) mi-a replicat ca putem foarte bine sa iesim pe hol si sa stam acolo cat mananca fiul ei.

Sa aveti la voi pijama si papuci pentru copil (eventual si niste schimburi, just in case), papuci si ceva lejer pentru voi,

Analizele inseamna o intepatura in deget si una in ureche, prima fiind pentru timpul de coagulare, iar a doua pentru timpul de sangerare.

Operatia

Pe la noua jumate dimineata am coborat in blocul operator unde am avut o discutie cu asistentul doctoritei care urma sa il opereze, o alta discutie cu medicul anestezist (Anca Alexe – super femeie, empatica si foarte calda si umana). Ambii undeva in jur de 35 de ani, foarte deschisi si foarte comunicativi. In jur de zece si un pic a venit asistenta sa ii puna „supozitorul” care de fapt era o seringa (fara ac) in care era un pre-anestezic ce avea rolul de a-l face mai cooperant. L-a facut extrem de cooperant, era ca un pui ametit de bautura, hlizit pana peste poate si foarte impleticit, atat la vorba, cat si la picioare. S-a suparat nitel cand i-a pus „supozitorul”, insa a fost cam singurul moment (bine si cel cu intepatura in deget), in care a fost recalcitrant, in rest nu mi-a venit sa cred cat de rezonabil si intelegator a fost.

A plecat pe picioarele lui (e un fel de a spune) spre sala de operatii pe la 10:15, razand cu gura pana la urechi, si a revenit pe bratele doctorului pe la 10:55. Operatia in sine a tinut un pic sub 15 minute, timp in care a iesit doctorul sa imi spuna ca doamna doctor ar vrea sa ii puna niste puncte de cauter si pe amigdale sa i le stranga un pic, ca sunt imense si nu mai patrunde nimic printre ele si sa imi dau acordul si pentru aceasta interventie (nu fusese inclusa in consimtamantul semnat initial). Inainte sa mi-l aduca a venit si doctorita, cu „vegetatiile” in mana, niste imensitati care nu stiu cum de au incaput in capsorul ala mic al lui, vegetatii pe care le-am luat si acasa sa se cruceasca si restul familiei, nu numai eu.

Pe cat de lin a mers totul pana atunci, pe atat de dura a fost trezirea din anestezie: vreo trei sferturi de ora de urlat si tipat, eu incercand sa il calmez, fiind insa inutila in demersul meu, fiindca el nu ma auzea, era undeva la o granita intre anestezie si trezire. Dupa ce s-a calmat nitel, si-a amintit de branula si a pornit a doua repriza de urlete. A atipit pret de cateva minute dupa ce si-a facut efect si calmantul administrat (trilurile lui se auzeau pe tot etajul cu blocul operator) insa nu a fost chip sa il conving sa doarma mai mult. Undeva in jur de 13:00 ne-am mutat inapoi in salon, atunci a reusit sa si doarma aproape o ora, a baut in sfarsit si apa si a revenit la starea lui obisnuita.

Pe la 15:30 l-am externat, si odata ajunsi acasa, am mancat cat un cal. Nu exagerez, a mancat patru portii de supa de gaina si doua portii de pilaf. Si a marait ca mai vrea, insa mi-a fost teama sa nu i se faca rau.

A mai avut schimbari de dispozitie, a mai avut dureri, insa le-a suportat extrem de bine (durerile sunt cumplite, credeti-ma pe cuvant!), temperatura nu a avut, dar a fost nitel mai cald decat e el de obicei. Si mai cuminte.

Cam atat.

Despre echipa de la spital nu am decat cuvinte de lauda, la fel ca in urma cu sase ani. Comunicare ca la carte, toti si-au dat interesul in mod real si autentic, mereu mi s-a explicat cu lux de amanunte ce se va intamplasi peste tot am fost tratati cu respect si intelegere. Saloanele arata ok, pre/post-operatorul arata impecabil, totul este nou. Mergem acolo din 2008, toti am trecut prin mainile doctoritei Adina Popescu, de la tatal meu si pana la toti cei trei copii, inclusiv eu, in niste episoade nasoale de tot (unul in timp ce eram gravida in 20 de saptamani cu Radu, celalalt in momentul in care l-am si intarcat pe Radu).

Este, poate, printre cei mai competenti doctori pe care i-am intalnit pana acum, si noi am ajuns la ea intr-un moment in care eram efectiv exasperata ca nu reuseam sa gasim un doctor care sa vindece otitele interminabile ale Rebeccai. Fusesem la momentul respectiv pe la vreo trei doctori, ultimul in care ne pusesem toate sperantele fusese dr Gheorghe Dan, care a bagat-o pe vreo trei antibiotice fara sa rezolve ceva. Adina a vindecat-o in cinci zile, fara niciun antibiotic. Alaturi de pediatrul copiilor, dr. Giosanu, este omul in care am incredere totala atunci cand pune un diagnostic sau ne recomanda ceva.

Cam asta a fost cu polipii, editia 2015.