Azi are loc, in sfarsit, vernisajul Rebeccai si al lui David. Saptamana trecuta ne-a pus bete-n roate streptococul, care insa a fost mai mult decat rezonabil in actiune, fiindca nu ne-am pricopsit cu nicio scarlatina in urma trecerii lui prin casa. Nu ca ar fi fost vreo problema insurmontabila, dar totusi.

Asadar azi e ziua cea mare si sunt cu milioane de emotii, desi nici mie nu imi este prea clar de ce. Nu este un eveniment de o importanta covarsitoare, este mai degraba o retrospectiva a muncii lor din ultimul an, si o recunoastere a faptului ca, intr-adevar, in ei zace o sclipire. Nu o spun eu, eu nu-s decat mama lor si-s mult prea subiectiva, si nu se poate lua in considerare nici expertiza mea in domeniu, desi am crescut intr-o casa in care se manca arta pe paine. E adevarata vorba ca talentul sare o generatie de cele mai multe ori, eu fiind evident generatia sarita, insa ma bucur enorm ca ei l-au mostenit pe tatal meu si ca, poate, se vor duce mult mai departe decat el, avand si cu totul alte conditii de manifestare.

Expozitia este deschisa pana pe 25 mai, si poate, in una din plimbarile voastre de primavara, treceti pe la Galeria Romniceanu sa o vizitati. Nu neaparat expozitia noastra, mereu este cate o expozitie deschisa si merita, oricare ar fi numele micului artist expus, fiindca va pune lucrurile intr-o cu totul alta perspectiva. Copiii au ceva in plus fata de pictorii deja consacrati: nu au limitari impuse. Sunt liberi si asta se vede cel mai bine in felul in care manuiesc pensulele si aseaza culorile pe planse.

Nu pot sa nu-i multumesc Mariucai Stanciu, profesoara copiilor, cea care i-a facut, efectiv sa infloreasca de cand au intrat sub aripa ei, pentru tot ceea ce a facut pana acum si pentru tot ceea ce va face de acum inainte. Si daca simtiti cumva in copiii vostri acea licarire, mai slaba sau mai intensa, Mariuca va sti ce sa faca si cum sa faca astfel incat sa o transforme intr-o flacara. Pentru ca unii oameni, dincolo de talent au si enorm de mult har.