Comportamentul individului este considerat „raţional” atunci când acesta alege „mai mult” în loc de „mai puţin” şi când „dă dovadă de consecvenţă în alegerile pe care le face. Atunci când este pus să aleagă între două pachete de bunuri, unul dintre ele conţinând o cantitate mai mare dintr-un bun şi una mai mică din altul, în comparaţie cu celălalt pachet, este introdusă ipoteza substituirii marginale descrescătoare, iar consumatorii vor alege pachete de bunuri care conţin cantităţi mai mari din orice, toate celelalte condiţii fiind egale” – spunea un nene in acum vreo 50 de ani.

Cam asta este cea mai mare minciuna care ne-a fost servita, si unul din motivele principale pentru care Grecia a ajuns azi unde este.

Raţionalitatea (una din ele) presupune că decidentul are, în principiu, capacitatea de a obţine informaţia relevantă (cu privire la alternative, beneficii, costuri), de a o procesa în mod corect, iar un model bazat pe o astfel de raţionalitate presupune stabilirea preferinţelor şi predictibilitatea output-ului în funcţie de input-ul procesului decizional, ceea ce înseamnă că decidentul raţional, confruntat cu aceleaşi opţiuni şi pus în situaţii identice, va face aceeaşi alegere. Acest model nu face presupuneri cu privire la utilizarea sa efectivă de către decidenţi, ci afirmă că individul are capacitatea de a decide raţional pe baza evaluării comprehensive a alternativelor pe seama unei estimări a costurilor şi beneficiilor propuse de fiecare din alternativele luate în calcul, iar decizia este luată selectând opţiunea care maximizează beneficiul.

Capacitatea de a a obtine informatia – ce te faci insa cand informatiile care iti sunt oferite, puse pe tava ca tu sa iei o decizie, teoretic „in cunostinta de cauza” si deci rationala, sunt trunchiate astfel incat decizia ta sa se duca intr-o singura directie, aceea dorita de cealalta parte, care, prin ceea ce iti ofera doreste sa obtina un beneficiu.

O masina mai mare, o casa mai mare, mai multe cadouri de craciun, traieste clipa, o cina mai buna, un cocktail mai bun, o vacanta mai exotica, un dulap mai mare, haine mai scumpe, bijuterii mai valoroase. Cine nu isi doreste sa traiasca the american dream, the good life, cui nu ii place sa consume, fara sa se gandeasca la ziua de maine, carpe diem. Toate costa. Stimularea consumului este motorul oricarei economii care duduie, nu? Mai mult, mai mare. Se presupune, nu, ca alegem rational.

Consumul e ca un drog. Actioneaza exact ca un drog, fiindca ofera creierului doza de placere si de satisfactie pe termen scurt, dupa care urmeaza partea de sevraj. Indatorarea iti ofera iar o fereastra de timp in care crezi ca esti fericit, dupa care ajungi si platesti amarnic pentru fericirea aceea de scurta durata.

Acum treceti de la nivel individual si mergeti la nivel de tara.

Ce se intampla in Grecia se intampla in absolut fiecare tara de pe globul asta, la o scara mai mica sau mai mare. partea nasoala este ca tot cei multi vor avea cel mai mult de suferit si de platit.

Si totusi, noi toti am pierdut din vedere un aspect. Ca singura decizie cu adevarat rationala pe care o putem face este sa reinvatam sa fim responsabili. Inclusiv mai ales cu consumul.

Responsabilitate, sustenabilitate, moderatie, echilibru – ne-au cam iesit toate din vocabular si din obisnuinta. Si daca la nivel micro nu le mai detinem, cu naiba sa avem pretentia sa le vedem la nivel macro?

Grecia nu este despre esecul democratiei. Grecia este despre esecul consumului irational.

Remember Argentina?

PS: nu incercati sa imi dati lectii de economie, finante publice and stuff. Le mananc pe paine de vreo 20 de ani incoace. De altfel, de cand tot urmaresc, vrand-nevrand, toate discutiile despre Grecia, nu cred ca am vazut atata lume dornica sa isi expuna impuna parerea, neavand habar nici macar cine a fost Adam Smith.

Grecii au fost batuti cu propria arma: un cal troian.

Si dupa ei mai suntem multi la coada.