Azi dimineata am dat peste filmuletul acesta care, din 8 septembrie, de cand a fost urcat a adunat peste 1 milion de vizualizari deja si aproape 20000 de shareuri.

Una din noutatile acestui an la noi este ca facem pasi micuti in a o lasa pe Rebecca sa mearga singura la scoala. As fi lasat-o de mai de mult, insa are de traversat doua strazi pana la scoala si nu o data am avut probleme cu zmeii si zmeiele care apasa pedala de acceleratie la opt dimineata. Strada de care vorbesc este o „scurtatura” pe care de obicei lumea o ia ca sa fenteze coloanele de masini de pe strada principala si dupa cum ziceam, nu o data mi-a stat inima in loc si nu o data am fost la un pas sa incasez un bot de masina in picioare. Paradoxul a fost ca de doua ori oamenii cu pricina veneau la randul lor sa isi lase copiii la scoala.

Uitandu-ma la filmuletul asta am stat cu inima cat un purice, vazand-o pe pustoaica asta micuta cu ditamai gentile cum traverseaza ea jumatate de oras si schimba trei linii ca sa ajunga la scoala. Mama ei spune la un moment dat ca nu va fi mereu langa ea si trebuie sa invete sa se descurce, dar zau daca vad plus valoarea educationala adusa de un drum zilnic facut de doua ori printre oameni care sunt de doua ori cat tine de inalti. Poate mi-o spuneti voi, mie imi scapa complet.

La polul opus, exista paranoia institutionalizata care se concentreaza pe ideea de a nu ii da copilului nici macar un dram de libertate: o stire mai veche, dar aparuta in feedul meu parintesc acum vreo saptamana, relateaza cum un cuplu din Montgommery County (undeva prin America, ofc) a fost acuzat de neglijenta pentru ca cei doi copii de zece si sase ani au fost sa sa se joace singuri in parc. Oamenii au avut parte de ancheta sociala din partea celor de la Protectia Copilului si tot tacamul. Distractia a continuat, urmand si un episod doi.

Mi-a placut foarte mult discursul mamei, care a spus ca trebuie sa le oferim copiilor, gradual, posibilitatea de a incepe sa isi asume mici riscuri fezabile si potrivite varstei lor. Au nevoie sa li se ofere libertate, sa invete sa exploreze zona din aproprierea casei, sa traverseze o strada singuri, fara ajutor, in acelasi mod in care si noi si generatiile anterioare ne-am dobandit acele cunostinte si abilitati: prin oferirea de libertate si responsabilitate in mod progresiv.

In mod clar abordarea americana a ajuns pe niste culmi destul de aberante, dar nici sistemul japonez nu imi ofera o alternativa.

Nu degeaba Japonia este „campioana” la sinucideri. In timp ce America este campioana la masacre in scoli.

PS: Stiu ca in Japonia este o cultura a sinuciderii, insa pe de alta parte „calirea” din frageda pruncie si lipsa atasamentului corect sunt factori favorizanti. La fel, stiu ca in America s-a proliferat purtarea de arme in deceniile trecute, iar acum au inceput sa plateasca politele, insa pe de alta parte, faptul ca americanii au pentru fiecare „problema” (a se intelege abatere de la o plaja extrem de ingusta de normalitate) o solutie medicamentoasa care nu are efecte cuantificate pe termen lung si faptul ca noile generatii de copiii sunt efectiv tinute in niste globuri de sticla sunt de asemenea factori favorizanti.

Ambele tari sunt campioane si la fenomenul numit bullying. Practic americanii l-au si inventat, el neavand la noi inca un corespondent care sa acopere toata gama de manifestari. De ce la bullying? M-as hazarda sa spun ca motivul principal este lipsa unui complex de aptitudini si abilitati, care complex ar fi trebuit sa fie dobandit pana la varsta de scoala si care include pe langa abilitatile de a comunica si pe cele de a empatiza si de a intelege. Pana la scoala nu le hraneste nimeni capacitatea de a rezista si de a trece din punct de vedere emotional peste probleme si nici capacitatea de a empatiza cu cei de langa ei. Modelul japonez merge pe singuratate si calire, modelul american este exact la opus, pe overprotection.

Si noi? Noi facem pasi mici. Nu ca nu am avea incredere in fiica noastra si in capacitatea ei de a se descurca, nu ca ea nu ar avea incredere in ea insasi. Ci pentru ca avem parte zilnic de inconstienti care ne reamintesc ca prudenta e cea mai buna atitudine momentan.

Sursa foto