Lunea trecuta inca nu stiam in proportie de 100% daca vom alerga la stafeta. Joi am facut o cursa de vreo 12 kilometri, sa vad daca ma descurc, fiind altfel foarte linistita si zen, mai ales ca singurele zile din acest an in care nu am facut sport cel putin o ora pe zi au fost zilele in care am fost plecata din oras. Nu sunt genul care sa isi posteze „antrenamentele”, fitbit-ul, runtasticul, breeze-ul, run keeperul, si ce minuni de aplicatii or mai fi, chiar daca uneori, dupa ce iti mai depasesti un prag iti vine sa strigi in gura mare de bucurie. Despre praguri si ce faci dupa, despre caderi si cat de mult e prea mult, promit sa scriu candva.

Zenul meu s-a dus pe apa sambetei, fix sambata dimineata, cu 24 de ore inainte de stafeta, cand m-am trezit cu niste dureri crunte la muschi, dureri care m-au facut sa ma tarasc la propriu, pana in Piata Constitutiei, unde a alergat Rebecca, si inapoi acasa.

Am fost de o naivitate vecina cu prostia atunci cand mi-am imaginat ca orele mele sustinute pe bicicleta sunt indeajuns ca eu sa nu fac febra la alergat, dupa sase luni de pauza. Asa ca sambata am urmat sfaturile prietenilor de pe facebook, mi-am facut bicicleta ca de obicei, am bagat aspirine, baie fierbinte, masaj (la care m-am zvarcolit de durere), iar noaptea am avut un cosmar cap coada, dupa ce am visat ca alerg la o stafeta care nu se mai termina si Radu ma cauta disperat impreuna cu copiii sa preia stafeta de la mine, cosmar intrerupt din cand in cand de momentele in care ma trezeam sa verific daca mi-a disparut febra din picioare.

Dimineata m-am trezit nauca, cu ceva febra inca, desi mult scazuta ca si intensitate, mi-am spus a mia oara ce mi-am tot spus si cu o zi inainte, ca nici macar nu conteaza cat alerg, conteaza sa ajung la final. Bine, mi-am dat in continuare castane imaginare pentru propria-mi prostie, dar asta e alta poveste, serveste drept invatatura de minte pe viitor.

Cand am dat de privelistea asta insa, totul parca s-a sters cu buretele si-am prins aripi.

A fost printre cele mai ok alergari ale mele, cu un traseu fain, cu atmosfera superba (care a culminat cu galeria zgomotoasa a copiilor mei pe Panduri – prima data cand m-au vazut alergand), cu speranta ca durerile care m-au facut in primavara sa renunt nu vor reveni si ca la primavara viitoare voi alerga la semimaraton.

Orasul a fost de nerecunoscut si aici nu vorbesc de lipsa masinilor de pe strada, ci de lipsa zgomotului generat de acestea. E incredibil cat de mult se schimba sunetele si felul in care sunt percepute de urechile noastre. M-am indragostit complet si iremediabil de chipul unui Bucuresti fara masini.

Carcoteli am auzit si de aceasta data destule. De la niste batranei care se scandalizasera ca nu pot traversa sa ajunga la biserica (in zona Tribunalului), pana la eternele cotcodaceli de pe facebook (acum un an si jumatate am scris despre maraton si aglomeratia din trafic din postura omului care nu alerga la vremea respectiva). Cainii latra, caravana trece.

Nu vreau sa va conving sa alergati. Fac altii o treaba mult mai buna la acest capitol. Tot ce vreau sa va spun este ca daca va apucati sa faceti asta, faceti-o numai si numai pentru voi. Fie ca e vorba de alergare, fie ca e vorba de tutoriale de pe  youtube sau de pe televizor cu pilates si altele (Samsung are niste video-uri excelente in zona de aplicatii), sunt zeci de variante si solutii, cost free, prin care miscarea poate face parte din viata voastra, atata timp cat asta va doriti.

Nu este neaparata nevoie de un abonament la o sala. Da, este de preferat ca totul sa se desfasoare intr-un cadru cat mai propice, in ecuatia caruia intra si o oarecare motivatie suplimentara. Eu am renuntat la abonamentul meu, nu numai din cauza pretului, dar mai ales din cauza timpului petrecut in trafic. E aberant sa fac doua ore in trafic pentru a ajunge la sala.

Daca stati aproape de un parc, aveti un avantaj imens. Eu ma multumesc si cu Izvorul asta al nostru, desi inhalez niste noxe inimaginabile la fiecare sesiune de alergat in zona.

Radu Restivan, pe care de altfel il admir foarte mult pentru ceea ce face, a realizat un filmulet despre maraton, care cred ca spune aproape totul despre atmosfera traita acolo.

De la doamna de 71 de ani (si am mai vazut multe ca dansa, inscrise la semimaraton!), la simpaticul negru care a alergat in costum rosu (si despre care am aflat ca merge la 48 de maratoane pe an si ca le alearga partial descult!!!!), de la eroii in scaunele cu rotile si pana la domnul care a alergat semimaraton pentru nastecumsimti.org impingand un carucior cu ditamai toddlerul in el, de la cei doi „zani” cu tatuaje si tutu-uri roz si pana la japoneza care a alergat in costum de pisica, dincolo de cursele personale pe care le ducem fiecare, indiferent ca sunt de 3,6 km sau 42,175, maratonul te face sa vezi dincolo de propriile-ti limite.

A fost o experienta inedita, mai ales ca pe ceilalti doi membri ai stafetei am reusit sa ii cunoastem cu cateva ore inainte, insa am fost pe aceeasi lungime de unda din prima clipa, cu mult chef pentru alergat. Catalina si Ionut, nu stiu de ce, dar am un presentiment ca ne vom mai vedea la competitiile viitoare :) Altfel, si eu, si Radu, ne-am cam depasit asteptarile, un motiv in plus sa fim mandri de noi :)

Proiectele WWF pe care le-am sustinut si le sustinem in continuare, le aveti aici.

Despre stafeta noastra de la Maratonul din 2014 am scris aici.