Intro la 2016

Pisoiul cel mic, cel care e lipit (inca) non stop de mine, caruia i se lumineaza tot chipul cand apar in raza lui vizuala, a implinit cinci ani. Cat a fost in carantina cu varicela si eu am fost singura cu acces nelimitat la el (s-a dovedit ulterior ca degeaba am instaurat carantina) a fost cel mai fericit copil. Dormea cu ma-sa, manca cu ma-sa, se juca cu ma-sa, se uita la televizor cu ma-sa. Eu eram ca un satelit ce gravita in jurul lui, iar lui i-a convenit de minune acest aranjament, si mie de asemeni, fiindca rar am luxul de a petrece atata timp cu un singur copil, oricare ar fi el. Noaptea ma „cauta” prin pat, se lipea de mine si isi planta bratul in jurul gatului meu, imi impingea fata in  perna si si-o instala pe a sa deasupra. Si dormeam asa pana haaat, a doua zi, tarziu de tot. Si cand ne trezeam lipeala si giugiuleala continua si mai pierdeam inca o ora, dar nici nu conta, era atat de bine incat nu mi-as fi dorit sa fiu in alta parte. In una din serile trecute, la culcare, s-a uitat serios in ochii mei si  m-a intrebat: „Mami, acum ca am facut cinci ani, am crescut mare?” si tremuriciul pe care l-am simtit in vocea lui, m-a facut sa ii spun ca nu.  A scapat un oftat de usurare si s-a intors cu spatele la mine. A urmat randul la aniversare al sora-sii. Care ieri, de ziua ei, si-a primit cadoul mult dorit si mult visat: un pian (care de fapt e pianina). Nu mai zic...