Ulterior publicarii povestii noastre, a venit un val de incurajari plin de compasiune si de sustinere pentru care sunt foarte, foarte recunoscatoare. De fapt, ca sa fiu complet sincera, in momentul asta simt enorm de multa recunostinta din foarte multe motive.

Am fost norocosi ca am ajuns la Marie Curie. Contextul a fost de asa natura incat am fost norocosi si ca am petrecut nici zece minute in sala de asteptare de la UPU de cand ne-a fost facuta fisa si pana am fost chemati inauntru.

Am fost norocosi ca am ajuns in grija dr. Gica Maria si a dr. Stanciu. Niste oameni extraordinari, de dr. Stanciu oricum stiam deja ca este divinizat de multi parinti, insa nici dr. Gica nu e mai prejos. Poate daca ar fi ceva de imbunatatit la ea ar fi felul in care interactioneaza cu parintii, fiindca este mai tacuta si nu ofera multe informatii, insa o pot pune pe seama tineretii si a unei lipse firesti de experienta in acest domeniu. Stiu ca este extrem de dificil si ca o poate scoate din zona de confort o discutie deloc comoda cu parintii, in care uneori nu dai deloc vesti bune, asa ca am inteles-o din plin, mai ales ca noi ne-am concentrat mai mult pe actiune si ceea ce trebuie facut nu pe communication skills.

Am fost norocosi ca a fost doar atat. La ce cazuri am vazut pe acolo, similare, recunosc, am fost norocosi. Norocosi si ca a inceput sa raspunda la cea de a doua varianta de tratament.

A fost un dus rece. Nu ca as fi avut nevoie de vreun dus rece, dar poate ca cineva acolo sus a considerat ca trebuie sa trecem si prin aceasta incercare. Am tot stat in acele lungi zile sa gasesc un motiv pentru toata sederea noastra, dar dupa o perioada m-am lasat pagubasa.

Ce as vrea sa intelegeti, este ca daca ni s-a intamplat noua, asta nu inseamna ca vi se va intampla si voua. Odata cu valul acela de simpatie a mai venit si un val de mesaje de la diverse mame, ingrijorate ca si copiii lor tusesc si au facut si febra si mai au si nu stiu ce simptome asemanatoare.

Tot ce pot spune este:

La noi a fost un context nefericit. Acest microb, sau ce o fi fost el, a gasit cel mai fertil teren: un organism complet lipsit de aparare dupa varicela. Nu sunt spusele mele, sunt spusele doctorului Stanciu, care mi-a zis, citez: „Dupa varicela sistemul imunitar este asemanator celui unui bolnav de SIDA”.

Varicela nu e o boala complicata, insa lasa in urma haos. Pe un haos din asta s-a instalat boala. Nu stim inca ce microb/bacterie/fung a fost vinovat si nici nu vom sti vreodata. Stim insa ca a fost de origine bacteriana, oricat s-ar da peste cap anumiti experti sa ma convinga de contrariul acestor afirmatii (am avut un exemplar din asta, care mi-a zis cu multa superioritate: „Dar de unde stiti voi ca a fost bacterie si nu virus? Ca poate v-ati intoxicat degeaba cu atatea antibiotice”). I s-au recoltat sase hemoculturi plus un aspirat din plaman. Nu a crescut nimic pe niciuna din probe si laboratorul este unul dintre cele mai reputate din tara. Ceea ce ma pune foarte serios pe ganduri, sincer. Cum sa iasa negative sapte culturi? Cata incredere mai aveti voi acum in toate rezultatele de la culturile si exsudatele lui peste pe care le faceti de-a lungul unui an? Ne-am intoxicat, si daca ar fi sa mai dau un sfat, nu mai cititi prospectele medicamentelor care sunt administrate copiilor vostri, mai ales intr-un cadru spitalicesc. Va provoaca repetate atacuri de panica si sunt complet lipsite de orice sens. Ce puteti face, in schimb, este sa le oferiti medicilor absolut orice informatie, chiar si cele mai banale, despre copilul vostru si felul in care reactioneaza la medicamente sau alimente.

Dincolo de contextul nefericit, la fel cum am mai spus in nenumarate randuri, in caz de temperatura si nu mai stati sa cautati remedii si solutii pe internet. Nu mai puneti intrebari aiurea, in speranta ca gasiti in world wide web-ul asta pe cineva care sa spuna ceea ce va doriti voi sa auziti. Va jucati si va jucati cu focul. Da, stiu cum e. Sa cauti cu disperare ceva/pe cineva, care sa iti confirme ca ceea ce faci, faci bine. Insa nimic nu iti va confirma/infirma mai bine decat o va face un set de analize uzuale si/sau o opinie avizata. O sa spuneti ca acum suflu si in iaurt. Nu e chiar asa, insa voi prefera la orice ora o intepatura pentru recoltarea a doua fiole de sange celor cinci branule, noua recoltari si noua vene sparte.

Puteam face mai bine? Nu stiu. A fost intrebarea care m-a macinat si inca ma macina. Nu am vazut ce trebuia? Nu am citit bine simptomele? Trebuia sa ma duc mai devreme? Cu toate asigurarile ca am actionat asa cum trebuia, ca am facut ceea ce trebuia, ca nimeni nu a vazut ceea ce era de fapt, intrebarile mele inca raman. Si inca ma macina, oricate cuvinte mi-as auzi ca e inutil sa rascolesc trecutul si ca nu mai pot schimba nimic.

Poza de mai sus e facuta de David. Mi i-a adus Radu pe amandoi vineri, pe 5 februarie, cam pe la jumatatea sederii noastre la Marie Curie si cat am stat cu ei la povesti in masina, Radu a stat sus cu mezinul. Nu am vrut sa ii duc sus sa isi vada fratele, desi si-au dorit asta, nu am vrut sa vada nici locul, nici vecinii de salon si in niciun caz sa il vada pe Raducu care era ca o naluca. Si lor le-a fost extrem de greu si mi-au rupt inima in milioane de bucatele, Rebecca mi-a plans la telefon in mai multe randuri, David a plans si el si mi-au lipsit cumplit de tare, a fost o ruptura mult prea dureroasa pentru a o putea descrie in cuvinte. Cand m-am reintors acasa, David mi-a adus pisica de mai jos si mi-a zis: „Vezi, mami, plange pisica”