Unde sunt si unde as vrea sa fiu

Visez la Grecia, care se va intampla la final de aprilie, visez la zile lungi la Comana, la alergatura prin parcuri, la Crosul Padurii la care ne-am inscris, si eu si Radu, pe ultima suta de metri, la cate si mai cate. Dincolo de visatul meu cu ochii deschisi, ma intampina, bine fixata in una din multele si vizibilele mele vene de la mana stanga, branula. Branula care incearca sa rezolve haosul din corpul meu din ultimele 48 de ore: faringita combinata si cu un inceput laringita, la care azi dimineata s-a adaugat si o pneumonie. Jap-jap, pe nepusa masa, fara niciun simptom, cu debut fulminant cu febra, febra pe care nu am mai experimentat-o pe propria-mi piele in ultimul deceniu (cred) impreuna toate durerile pamantului adunate in capul meu si nu numai, ca ma durea pana si carnea de pe degetele mici de la picioare. Nu stiu cum, nu stiu de unde, tocmai scapasem de mini viroza parfum adusa cu mine de la Bruxelles. Nu ma cainati, nu imi plangeti de mila, I am more than ok cu toata situatia. Sa revin la visatul cu ochii deschisi. Sau poate mai bine ma duc pe balcon sa stau ca plosnita la soare. Ca tot se spune ca soarele face bine la sanatate. Ar trebui sa stau in pat, cel putin in teorie, dar statul in pat imi este tare strain de la o vreme incoace, asa ca m-am cuibarit cu laptopul in brate pe canapea si paradoxal, am fost tare prolifica azi de cand m-am intors de la spital, rezolvandu-mi o gramada de to do-uri suspendate undeva in aer de multa...

Primul meu PC – de la 386 la un laptop 2 in 1

In ultima vreme exista o inclinatie evidenta a persoanelor din generatia noastra spre nostalgia anilor de copilarie, priviti in opozitie cu generatia copiilor de azi, despre care se crede ca sunt mult prea absorbiti de tehnologie si nu mai petrec timp afara sau nu mai socializeaza si interactioneaza direct “asa cum o faceam noi pe vremuri”. Nu e nimic rau in asta, atata timp cat pastram proportiile si privim cu obiectivitate cele doua conjuncturi: cea a copilariei noastre si cea a copilariei generatiei de azi. Bunaoara, prima mea interactiune cu tehnologia a fost pe undeva prin gimnaziu, cand scoala a fost dotata cu cateva calculatoare. Nu spun ca mai mult ne uitam la ele si sa fiu sincera nu imi aduc aminte sa fi lucrat efectiv pe vreunul din ele. Odata intrata la liceu, am fost repartizata conform optiunilor, in prima clasa de informatica din istoria liceului. Mama m-a presat la momentul respectiv sa imi schimb optiunea, sa ma mut in clasa de mate-fizica cu predare intensiva in engleza, insa mirajul informaticii si a lucrului pe calculator m-a facut sa raman ferma pe optiunea mea (well, plus faptul ca ma topisem inca din prima zi de scoala dupa ochii verzi ai unui baiat din clasa, dar despre asta nu mai discutam :P). Ce a urmat? Pai, patru ani de cate 13 ore de informatica pe saptamana, de Turbo Pascal mainly, invatat mai mult ca teorie si mai putin ca practica, noi avand un laborator de informatica, dar in laboratorul cu pricina lucram oricum mai mult pe echipe. Au fost patru ani lungi din acest punct de vedere, in care...

Dileme despre disciplina.

Recunosc, in ultima vreme ma declar din ce in ce mai dezarmata in fata metehnelor si obiceiurilor romanesti in ale cresterii si educarii copiilor. Daca in urma cu niste ani eram extrem de optimista si pornita pe mutat muntii din loc, acum sunt din ce in ce mai la polul opus. Nu stiu cat si ce se va schimba, fiindca zilnic ne lovim la o scara mai mare sau mai mica de „lectii” de disciplinat copiii. Si multora dintre noi li se pare extrem de firesc, iar exemplul personal este adus mereu drept argument care sa inchida discutia: „Lasa ca si eu am mai primit cate o scatoalca la fund si uite ca am ajuns foarte bine”. Tuturor acestora, le-as trasmite intrebarea: „Dar daca nu ai fi fost batut, oare cat de sus si de bine ai fi ajuns?” Altfel, totul se neaga, pana cand evidentele iti dau cu tifla peste fata. Directoarea de la Flipper a tinut-o sus si tare pana in ceasul al doispelea, ca este o „razbunare personala a unei prietene”, pana imaginile au aratat care era realitatea si pun pariu ca singura suparare a acestei individe este ca a fost prinsa, sincer, ma indoiesc ca simte vreo urma de remuscare pentru ceea ce a facut. Ca sa simti remuscare si vinovatie, ar trebui sa fii om, ori dansa, pe imaginile acelea manifesta un comportament animalic, in niciun caz uman. Revenind la disciplina, aceasta fata morgana a parintilor, care de cand devin parinti, sunt bombardati din toate directiile cu idei de „disciplinare”, se doveste o data in plus ca nu prea avem habar cu ce se...

Scurte, de luni

Doi copii acasa. Unul cu febra si unul care a refuzat sa mearga la scoala azi. Al treilea, adica cea mare e oricum dornica sa evadeze de acasa cat mai des si ORICUM mi-ar fi fost mai de ajutor daca ar fi stat acasa. Pana acum au batut cuie cu trusele de jucarie (cuie adevarate au batut sambata cand si-a dat una si Raducu peste deget), s-a jucat tenis, au cazut victime niste matisori, televizorul si o vitrina (nu s-a spart nimic, din fericire, doar o creanguta de matisori a ramas fara pufosenii), au stricat si au refacut nava din lego a lui Darth Vader, au curatat spanac (ocazie cu care au descoperit trei rame, care momentan le-au acaparat toata atentia, nu stiu pentru cat timp, le doresc din inima viata indelungata celor trei rame). In tot timpul asta, eu cica am facut munca de creatie. Si hartogaraie. Chiar am muncit si paradoxal am fost mai prolifica decat daca as fi fost singura. In casa noastra miroase a Mediterana de la puiul de mandarin adoptat saptamana trecuta de la Ikea si in sfarsit am trecut la ora de vara, unul din momentele mele preferate din an. Later edit: este 12:50, iar eu sunt inca in trening. Unii ar spune „the perks of working at home-based”. Eu as spune „the downside of working home-based”. Trebuie sa lucrez la chestia...