Opt zile interesante. Cele trei zile de patimi

Sa continuam cu periplul nostru prin cele opt zile cu aroma de tzatziki.

Ziua doi am inceput-o in forta, cu o fuga pana la Kastro satucul de piatra de care cred ca v-am mai povestit. Acolo a inceput David sa se planga pentru prima data ca ii este frig si sa devina un pic morocanos. E drept, sus, in varful culmii chiar batea vantul, prin zona tocmai trecusera parca toate animalele de prin Thassos, era plin de urme pe jos si de musculitele aferente si ne-au zapacit de cap. Basca, localitatea avand o multime de salcami in dotare, toti in plina floare, cand incercai sa te apropii de vreunul te lua durerea de cap de la bazaitul albinutelor.

Am coborat in Limenaria, sa ne plimbam prin oras si sa mancam la sora lui Ianis, moment in care David chiar a inceput sa ni se para caldut si s-a intins pe trei scaune, in plin soare, pe motiv ca ii este somn.

Dupa masa si-a revenit brusc, la fix pentru a ne intalni, 12 kilometri mai incolo cu Ianis si barca lui. De mini excursia cu barca, mai mult in imagini. Nu am acostat pe insula, fiindca am ratat prima acostare, Radu a facut balbadac in apa, printre cele cateva zeci de meduze care roiau in jurul lui, si-a pierdut si ceasul in incercarea lui de a se urca inapoi in barca, asa ca am decis totusi sa ne intoarcem pe uscat.

Am revenit la pensiune, am bagat copiii un strop la o portie de odihna si pe la cinci, la insistentele lor am luat, din nou, drumul plajei.

Dupa vreo doua ore de jucat in nisip si vreo tshpe mii de drumuri pana la apa si inapoi, seara, la culcare, baiatul nostru mare a inceput sa tremure ca varga. Baga un paracetamol, baga mai tarziu si-un nurofen, atat de eficiente amandoua incat pe la 3 dimineata copilul inregistra 39,8. Vestea buna era ca se oprise tremuratul, care intre noi fie vorba, fusese atat de violent tocmai ca sa ajunga corpul la temperatura asta „draguta”. L-am bagat pe impachetari, fiindca nici novocalminul nu a fost mai de efect si undeva pe la cinci jumate dimineata a reusit sa cada intr-un somn profund si linistit.

De ziua lui, primul drum l-am facut la dispensarul din Potos, unde ne-a intampinat un doctor care parea a fi fratele geaman al lui Giosanu, si pe care il recomandam cu incredere, dat fiind faptul ca tot el l-a consultat si pe Radu acum doi ani, cand l-a muscat pestele de picior. Zece minute mai tarziu si 30 de euro mai putin, am plecat linistiti de acolo, doctorul asigurandu-ne ca e ceva viral la stomac si ca nu avem de ce sa ne ingrijoram, doar sa il supraveghem, cateva antitermice daca e cazul si tratament cu probiotice. Ziua a fost destul de dizzy, mai ales ca in mare parte a ei a plouat. Am dat o fuga pana in Theologos, de unde am plecat cum am venit ca nu am gasit niciun loc de parcare si la Stelios era inchis, pe drum baietii au adormit, Radu ne-a lasat pe mine si pe Rebecca la San Antonio sa mancam, iar el a plecat mai departe la plimbare cu baietii sa ii lase sa isi continue somnul. Dupa niste girl time, au venit si baietii, infometati nevoie mare (semn tare bun).

Spre seara am incercat cat am putut sa ii facem un party lui David, insa saracul a fost atat de tuflit, incat nici in lumanarea din tort nu prea a vrut sa sufle. L-am bagat cu ta-su in camera, iar eu in camera cu Raducu si Rebecca. Deja aveam senzatia de deja-vu, doar ca langa mine nu mai era David, ci Raducu. Un fir de salcie in vant langa mine, care a tremurat si a clantanit din dinti fix o ora, fiind rece gheata la maini, fata si picioare, dupa care s-a infierbantat brusc. La fel de brusc a devenit si coerent in vorbire, desi termometrul imi arata un acelasi 39,8 si la el. Si fiindca experientele recente mi-au aratat ca acest copil reactioneaza numai la nurofen, nici nu m-am mai obosit sa ii administrez altceva. L-am impachetat si pe el si chiar a reusit, mai repede decat fratele sau cu o zi in urma, sa adoarma lemn, aproape patru ore. La cinci dimineata a inceput pelerinajul la toaleta si pana pe la opt am bifat cred, vreo cinci episoade. Spre deosebire de David, Raducu mi-a si vomat, ceea ce, recunosc, m-a panicat un pic, insa au fost doua episoade dupa care s-a oprit.

Sambata am zacut ca molustele, tot la San Antonio, cu niste prieteni de la pensiune, copiii s-au jucat in nisip (eu inca nu inteleg cum de au avut atata energie dupa cele doua nopti cu cantec si dupa zecile de  vizite la buda) iar seara am petrecut-o dezmortindu-ne putin oasele prin Potos si cumparand prostii la copii.

Am incercat sa facem in asa fel incat sa ne prinda ora 12:00 cu ochii deschisi, insa, la fel ca anul trecut, singurul reprezentant al familiei la biserica, la slujba de Inviere, a fost Radu. Eu am ramas acasa sa veghez somnul celor trei, care la 11:30 sforaiau fericiti fara griji si, mai ales, fara febra.

Duminica, ziua de Paste a fost o copie aproape identica a zilei de sambata. Un pic atipica, fiindca nu m-as fi asteptat ca in ziua de Paste sa stau cu picioarele in apa marii si nici sa nu mananc drob. Am mancat in schimb ceva asemanator cu drobul, o mancare facuta de una din verisoarele lui Ianis, am mancat traditionala Mageritsa, pe care, doua zile mai tarziu, aveau sa o descopere si baietii si avea sa le placa la nebunie. Si am mancat miel la protap, care daca nu ar fi fost un pic rece, ar fi fost, probabil cel mai bun miel mancat de mine vreodata.

In aceste zile pline, in afara de ceasul lui Radu, am reusit sa imi ratacesc (a nu stiu cata oara) ochelarii mei de soare (mai am la activ o pereche de ochelari identici uitati pe plaja, tot in Thassos, acum patru ani), dar pe care, din fericire, i-am gasit a doua zi (de fapt ii uitasem pe masa la Ianis si-au fost pusi deoparte) si am reusit sa ratacim si cheia de la camera copiilor, ceea ce nu ar fi fost o tragedie in sine, daca nu ar fi avut si un fel de cartela magnetica care costa o gramada de bani. Spre norocul nostru, dupa ce am rascolit o zi intreaga dupa ea, dupa ce am reluat toate drumurile pe care le facusem in ziua respectiva, dupa ce am interogat pe toata lumea, am gasit-o a doua zi, langa masina noastra, in iarba. De rasul curcilor, stiu, dar deja eram obisnuiti. La fel am rascolit si dupa ochelarii mei de soare, iar Radu deja imi facea recapitulare de fiecare data cand plecam dintr-un loc: „Ai luat aia, ai luat ailalta? Cheile unde sunt? Telefonul unde e? Ochelarii unde sunt?”

Pare totul extrem de frumos si senin. Si mi-am primit multe „invidii”, mai in public, mai in privat, mai in scris, mai verbal. Am ales sa vedem si sa ne bucuram de partea asta senina si sa o arat preponderent pe ea si aici pe blog, chiar daca virusul acesta care i-a lovit pe baieti a fost tare violent si pacatos. Nu stau sa intru in detalii, nu mai mentionez de toata epuizarea noastra, de stresul nocturn si de nenumaratele rufe intinse la uscat. Au fost trei zile bogate in experiente de toate felurile, insa sunt mult mai vii cele frumoase.

<to be continued>