Opt zile interesante. Peripetiile ultimelor 48 de ore

Vara trecuta, cred ca in penultima sau ultima zi, am descoperit o plaja. Este destul de ascunsa vederii, mai ales ca soseaua, care altfel este la doi pasi de plaja, este intr-o mare linie dreapta, ce vine dupa multe, multe curbe, asa ca aproape nimeni nu sta sa admire peisajul, ci apasa pedala de acceleratie. Nu e nimic, pierderea lor, castigul nostru, fiindca, dupa cum ziceam, plaja e aproape pustie. Anul trecut eram noi cinci, un cuplu cu o chitara si o familie de nordici dupa vorba si dupa port. Foarte hipsterish, as adauga :) Anul asta am fost singuri :) iar eu sunt mandra ca am reusit performanta de a-mi convinge toata familia sa adune scoici cot la cot cu mine (de regula eram doar eu cu fundul in sus si ochii-n nisip si ceilalti ma bodoganeau non stop. Acum cred ca a fost o mobilizare tacita intre ei, de genul: „Hai sa o ajutam pe nebuna sa stranga mai repede” :))))   Nu am golit toata plaja de scoici, fiindca mai aveam planuri pentru ziua respectiva (de fapt, ii deturnasem si facusem un ocol special pentru plaja asta, ca eram un pic stresati de cele doua celule imense care se tot dezvoltau pe continent, la doi pasi de noi – una din ele e foarte vizibila in poze). Si fiindca insula asta este mereu surprinzatoare si de asta o iubim noi atat de mult, treizeci de minute mai tarziu eram in creierii muntilor, dupa niste hurducaieli, pe un drum catalogat de David drept „groaznic”. Am reusit sa bag in sperieti toata masina, dupa ce un bondar inofensiv a catadicsit sa intre...