Vara trecuta, cred ca in penultima sau ultima zi, am descoperit o plaja. Este destul de ascunsa vederii, mai ales ca soseaua, care altfel este la doi pasi de plaja, este intr-o mare linie dreapta, ce vine dupa multe, multe curbe, asa ca aproape nimeni nu sta sa admire peisajul, ci apasa pedala de acceleratie. Nu e nimic, pierderea lor, castigul nostru, fiindca, dupa cum ziceam, plaja e aproape pustie. Anul trecut eram noi cinci, un cuplu cu o chitara si o familie de nordici dupa vorba si dupa port. Foarte hipsterish, as adauga :)

Anul asta am fost singuri :) iar eu sunt mandra ca am reusit performanta de a-mi convinge toata familia sa adune scoici cot la cot cu mine (de regula eram doar eu cu fundul in sus si ochii-n nisip si ceilalti ma bodoganeau non stop. Acum cred ca a fost o mobilizare tacita intre ei, de genul: „Hai sa o ajutam pe nebuna sa stranga mai repede” :))))

 

Nu am golit toata plaja de scoici, fiindca mai aveam planuri pentru ziua respectiva (de fapt, ii deturnasem si facusem un ocol special pentru plaja asta, ca eram un pic stresati de cele doua celule imense care se tot dezvoltau pe continent, la doi pasi de noi – una din ele e foarte vizibila in poze). Si fiindca insula asta este mereu surprinzatoare si de asta o iubim noi atat de mult, treizeci de minute mai tarziu eram in creierii muntilor, dupa niste hurducaieli, pe un drum catalogat de David drept „groaznic”. Am reusit sa bag in sperieti toata masina, dupa ce un bondar inofensiv a catadicsit sa intre pe geamul meu larg deschis. Cred ca si pe bondar l-am bagat in sperieti, ca a fugit in secunda doi din masina.

Si-am fost si-n „expeditie”, pana la suita de cascade, insa nu am apucat sa le vedem pe toate, fiindca de la un punct incolo era destul de complicat sa ii mai trecem pe copii peste apa. Dar, timp de aproape o ora, copiii au escaladat, au sarit pe pietre, au traversat apele de vreo sapte-opt ori, mai cu emotii, mai relaxati, au admirat natura, au alergat, au pus un milion de intrebari, s-au si suparat ca nu am mai avut pe unde sa ii ducem mai sus si s-au minunat si ei de cat de frumos poate fi totul in jurul nostru. Si noi la fel. Aer curat, zumzait de albine de la sutele de stupine amplasate in zona, susurat de apa atat de rosie, cum numai in Thassos poate fi, un cer atat de albastru incat puteai sa te pierzi in el, nu am atatea cuvinte in mine incat sa descriu cat de frumoase pot fi locurile astea. Iar combinatia asta de mare-scoici-plaja si la nici 15 kilometri  munte-stanci-pini-cascade e de-a dreptul uluitoare.

Obositi, alergati si infometati, ne-am mutat oasele vreo alte cateva zeci de kilometri mai incolo, in Kazaviti, unde mai intai am mancat, dupa care ne-am facut o siesta activa, dand un tur de sat. In turul asta, superb de altfel, am reusit eu sa scap, pe ulitele pietruite si inverzite, ditamai medalionul de la gat. Medalion de care nu ma despart de cand l-am primit cadou de la parintii mei, acum 19 ani, medalion care e un fel de „porte-bonheur” pentru mine in calatorii (e o broscuta vintage, in a carei burta este o busola si pentru mine este de nepretuit). Aveam, paradoxal, sa ii remarc lipsa abia a doua zi dimineata, inainte de plecarea inapoi spre tara.

Dupa Kazaviti am realizat ca s-a facut ora la care ne pot primi maicutele de la Sfantul Pantelimon, asa ca am urcat drumul spectaculos de periculos pana la manastire, am dus din nou copiii in grota Sfantului, unde le-am dat sa bea aghiasma direct din izvor (cred ca e una din cele mai gustoase ape baute de mine vreodata acolo) si ne-am mai oprit fugitiv in Skala Kalirachi, copiii dorind mult sa vada un vaporas pe care il tot prindeau fugitiv in peregrinarile noastre cu masina. In afara de vaporas, au mai descoperit multe lucruri interesante in plasele pescarilor de pe dig. Nu stiu cu ce puteri au mai alergat de-a lungul si de-a latul digului, in timp ce eu abia asteptam sa ajung acasa, ingrozita si de perspectiva facutului de bagaje.

A doua zi dimineata am avut socul socului dupa ce am descoperit lipsa medalionului. Am inceput sa imi chinui fiecare neuron din cap, unde as fi putut sa il pierd, unde m-am dezbracat de hanorac (ziua din urma fusese o zi foarte la extreme, cand incredibil de cald, cand racoare si vant si am tinut-o tot intr-o alternanta de imbraca-te – dezbraca-te). Am rememorat fiecare minut din ziua respectiva, fiecare pas facut, si la cascada si pe plaja si la masa si in Kazaviti si la manastire si acasa, seara. Am rascolit din nou toate bagajele care nu fusesera inca duse la masina, am rascolit masina, copiii au luat la pas toate pensiunea. Nimic. In schimb, am gasit mingiuta pierduta de Raducu in prima zi :)

Dupa ce mi-am strofocat creierii vreo jumatate de ora, am concluzionat ca nu puteam sa il pierd decat in Kazaviti si i-am pus in vedere lui Radu ca eu nu plec de pe insula pana nu fac tot posibilul sa gasesc medalionul.

Asa ca, saracul om nu a avut ce face, mi-a inteles damblaua, si iata-ne, o ora mai tarziu, din nou in Kazaviti, un Kazaviti adormit si cu obloanele trase. Am reluat de una singura tot traseul facut cu o zi in urma, am batut la usile si ferestrele cafenelei in care copiii mancasera inghetata, femeia foarte draguta de altfel, mi-a si deschis, a cautat si ea impreuna cu noi, insa fara succes. Intr-o strafulgerare, mi-am amintit ca imi facusem doua selfie-uri, unul pe la jumatatea traseului (pe care il si stersesem ulterior) si unul la terasa cafenelei, cu toata gasca. Pe cel sters l-am recuperat din „deleted items”, iar medalionul imi era la gat, iar in al doilea, la terasa, 40 de minute mai tarziu, medalionul nu mai era. Era prima data cand incepeam sa am cu adevarat sperante ca l-as gasi, asa ca i-am luat  pe Radu si pe copii si am reluat traseul inca odata, dar in sens invers. Baietii verificau canalele (ocazie cu care am realizat ca oamenii au un sistem canalizare foarte evoluat chiar si asa in varf de munte). Dupa vreo zece minute de bodoganeli, de „dar daca a trecut cineva si l-a luat”, de „am obosit”, nu am mai ramas pe traseu decat eu cu Rebecca. Am trecut si de locul unde ea, cu o zi in urma alunecase pe niste pietre pline de muschi si, la nici zece metri mai sus, pe o piatra acoperita cu iarba, statea el, medalionul meu. Nu pot descrie ce am simtit atunci, fiindca undeva pe parcurs incepusem si eu sa imi pierd speranta ca il voi mai gasi vreodata.

Copiii s-au bucurat si ei, desi cred ca mai degraba s-au bucurat ca plecam odata acasa si ca ajungem mai repede pe ferry sa mai luam niste mingiute de la automate.

Ajunsi pe continent, copiii s-au relaxat, au ras aproape toata mancarea pregatita (mai tineti minte ca la venire nu au mancat nici jumatate din ce le-am pregatit? eh, acum au ras tot pana sa ajungem la Makaza), s-au facut confortabili, s-au descaltat si au intrat in mood-ul de „hai sa facem cat mai haos in masina, de sa i se ridice lui tata parul pe mainile pe care trebuie sa le tina pe volan inca opt ore de acum inainte”. Raducu s-a descaltat in stilul lui, aruncandu-si adidasii la nimereala, atat de la nimereala, ca unul a poposit pe pragul de la usa. Usa pe care, la Makaza, am deschis-o de doua ori pentru a face prezenta in fata vamesilor. Ce credeti ca s-a intamplat cand am deschis usa? Corect, a cazut papucul lui Radu. Cine cauta in disperare, vreo 250 de kilometri mai tarziu, in mijlocul Bulgariei, in plina pustietate, un papuc din piele rosie, marca New Balance care costase o gramada de bani cumparat fiind in urma cu nici doua luni? corect, toata gasca lui Papuc. Dupa nervi si urlete si plansete si rasete (da, unii nici nu au plans, nici nu s-au enervat, doar au ras cap coada, de stupiditatea intamplarii), ne-am resemnat cu totii ca am imbogatit vama de la Makaza cu una bucata New Balance. Mai putin fostul proprietar, care ne-a somat de mai multe ori sa ne intoarcem sa ii recuperam papucul, pe sistemul „si la medalionul lui mami am fost si l-am gasit. Gasim si papucul meu”. Odata calmat si proprietarul, am purces mai departe la drum. Nu prea am avut noroc, fiindca imediat dupa Nova Zagora, chiar la intrarea pe drumul spre Gurkovo, un politist bulgar ne-a oprit de dreapta si ne-a zis, mai mult ajutat de semne: „Karabol, dva tira actident, Stara Zagora, gps Romania”. Si-am luat-o spre Stara Zagora. Google mapsu meu o luase razna, Radu spumega, amandoi am fost de acord ca nu vrem sa o luam pe drumul naspa spre Veliko Tarnovo, asa ca am luat-o inapoi spre Gurkovo, in speranta ca „karambol dva tira” a fost undeva in zona lacului. Ghinion de nesansa, ca la intrarea in Gurkovo am nimerit intr-o mare de tiruri. Care se inmulteau vazand cu ochii, fiindca ieseau si de pe stanga si de pe dreapta, din niste parcari imense. Am petrecut o frumoasa jumatate de ora mai mult stand, dupa care, la iesirea din oras drumul s-a eliberat cat de cat. Dupa care a inceput o ploaie torentiala, ce avea sa ne insoteasca pana la Ruse. Si zeci de tiruri, tot pana la Ruse. Am realizat ca din cauza intarzierii noastre prin Kazaviti am prins exact ora la care incep sa circule tirurile pe faimosul drum 5. A fost o bucata de drum tare urata, care l-a solicitat pe Radu cumplit de tare si care ne-a aratat ca masina asta a noastra este senzationala, fabuloasa, minunata, extraordinara si fenomenala. La Ruse am avut parte de inca o coada, pentru a plati taxa de pod, alte 40 de minute pierdute inutil din viata, doar fiindca exista un singur ghiseu deschis pentru masini si ala era pe partea dreapta a masinii, nu pe stanga.

La ora 21:00 parcam, obositi si vlaguiti, in fata casei. Fara un ceas, fara un papuc, dar altfel, mai bogati cu zeci de clipe si momente ce nu pot fi cuantificate.

Totusi, eu sper din inima sa ratacim mai putine lucruri pe viitor :)