Stiu ca nu mai scriu mai nimic despre copii, mi se tot reproseaza, mai in gluma, mai in serios, de la o vreme incoace.

As avea de scris tomuri pe subiect. De la harjonelile noastre zilnice, la momentele de dragaleala, la lectiile pe care ni le dau zilnic, cel putin mie, de perseverenta, atitudine, dezinvoltura, umilinta si asa mai departe. Asa avea ce sa scriu, de sa umplu cinci carti, nu una. Insa, si cu asta cred ca sunt de acord multe din mamele care scriau si acum au si ele, ca si mine, copii mai mari, undeva pe drum se pierde avantul de a impartasi lumii intregi toate micile realizari, toate highlighturile zilei, si ramane doar dorinta de a le pastra in tine, in sufletul si mintea ta.

Noi trecem acum printr-o perioada complicata. Baietii sunt din ce in ce mai baieti, orele petrecute la gradi si la scoala ne ies noua pe nas acasa, unde nu mai trebuie sa se comporte exemplar si sa respecte regulile, si e rupere. Va spun, este rupere. Luati individual, amandoi sunt niste ingerasi. Luati impreuna, se rup baierile cerului si se imprastie creierii nostri in toate directiile. Am ajuns sa il chem pe Raducu, in medie, de 8-9 ori ca sa raspunda o data. Si repet operatiunea cam de 50 de ori pe zi. Nu este doar obositor, este de-a dreptul epuizant. Pe de alta parte, ma bucur de tot atatea ori, ca reusesc sa rabufnesc doar o data, sau de doua ori pe zi si asta numai datorita zecilor de tomuri de carti de parenting citite si multelor intalniri avute. Va garantez ca it pays off, si veti vedea asta dupa varsta de sase/sapte ani. It pays off si in ceea ce ii priveste pe copii, it pays off si in ceea ce va priveste pe voi. Bine, cu conditia sa aveti langa voi si in jurul vostru oameni care sa fie pe aceeasi lungime de unda (sot, bunici, matusi, whatever).

Pe cat de agitati sunt (jur, nu stiu de unde atata energie), pe atat sunt si de teritorialisti. Sunt in faza in care se poate porni un razboi de la o piatra sau chiar de la un rest de ambalaj. Nu mai intru in detalii, cum se sicaneaza si daca unul se joaca pe un colt de covor iar celalalt are la dispozitie restul de 5 metri patrati de covor, asta al doilea, daca e cu capsa pusa se duce pe coltul primului si ii strica aranjamentul pe motivul ca vrea sa se joace exact ACOLO si numai ACOLO si exact ATUNCI si nu mai tarziu. Revenind la „posesiuni”, toate trebuie sa fie identice si fereasca sfantul sa faci greseala de a-i spune unuia ca „uite, piatra ta e mai verde”, ca imediat iese haos ca si alalaltul vrea piatra verde. Incaierarile sunt la ordinea clipei, as spune, amandoia sunt la fel de aprigi si iuti la manie, si daca nu reusesc sa ajung in timp util pentru a ma intercala intre ei, se lasa cu maini in par (de aceea e bine sa va tundeti baietii cat mai scurt!), pumni, palme, ciupituri si ultimele intrate pe lista, muscaturi. Se mai si scuipa, au un intreg arsenal la dispozitie.

Ce ma zapaceste de cap e galagia. Si zgomotul care ii inconjoara. Daca stau la masa, permanent se foiesc pe scaune, se muleaza pe ele, se urca, se baga pe sub ele, trag de toate obiectele de masa. Sambata trecuta am ajuns cu totul intamplator la Promenada si am mancat sus pe terasa. un cuvant, patru litere: HAOS. Ca sa stea locului, trebuie sa le dai ceva de facut. Si cum nu suntem adeptii luarii tabletelor cu noi si inca nu sunt la varsta la care sa putem purta conversatii savante (desi ne straduim), trebuie sa le umplem timpul altfel. Varianta lor preferata e cu experimentul: adica un pahar de pe masa in care se pun de toate. De regula toata zaharnita, sarea, piperul, otetul si tot ce se mai gaseste pe masa in stare lichida sau chiar solida. Inclusiv, de ce nu, si servetele, sau orice alte resturi de mancare sau bautura. Domnisoara care ne-a servit ne-a suportat cu stoicism, ba chiar cu zambetul pe buze :)

Galagia mi-a venit de hac duminica asta, spre seara. In toata nebunia de la Hey Day, astia ai mei erau mai zgomotosi decat ce se auzea de pe scena si m-au tocat marunt pana mi-au cedat balamalele (eu eram oricum intoarsa toata pe dos, fiindca in fata scenei erau Nicoll si Alex Serban si mi s-a frant inima in o mie de bucati cand am realizat ca o cautam peste tot cu privirea pe Teo Maftei, care nu ar fi ratat un asa concert pentru nimic in lume).

Baietii si-au dat picioare pe sub masa si palme peste masa, au fost la un pas sa verse bauturile de pe masa cu totul, s-au jucat cu mingea (da, noi am fost sa ascultam tribut Metallica cu mingea la purtator), ce sa mai zic, cat am stat cinci minute sa mananc si eu un carnat picant (pe care oricum l-am inghitit cu noduri si mi-a ramas in gat toata seara) au facut numai si numai tampenii si asta numai din cauza ca ii pusesem pe bancute sa isi recapete suflul dupa repriza de fotbal (curgeau toate apele de pe ei).

Mno, ca sa concluzionez: daca nu mai scriu, nu inseamna ca nu am ce sa scriu, ba dimpotriva chiar. Si cu bune si cu rele, ca nimeni nu e perfect.

Cred ca trebuie sa il iau din nou la citit pe Michael Thompson.