Zilele trecute am incercat fara succes la COS sa gasesc o bluza alba care sa nu fie murdara de fond de ten la guler.
Si mi se pare de mare porc (ca tot e o vorba pe care am auzit-o obsesiv in jurul meu in ultima vreme) sa patezi cu buna stiinta niste haine nou noute.
Mi se pare lipsit de respect fata de magazin si de brand (nu conteaza ca pe eticheta carpei scrie H&M sau Max Mara, tot aia e).
Mi se pare lipsit de respect fata de fraierele care ar vrea sa o probeze ulterior si poate ar dori sa o si cumpere, dar NU mai au cum, fiindca purtatoarea de tencuiala si-a lasat amprenta pe haina cu pricina.
Si nu, nu cumpar haine patate de altcineva, ca ajunsa acasa sa le bag direct in ligheanul cu inalbitor.
Ok, inteleg ca pleci de dimineata cu fata impecabila, dar nu inteleg de ce nu iti suna un clopotel in cap inainte de a proba ceva in magazin, „bai, haide ca nu se cade sa o probez, ca totusi poate o murdaresc. Si ca nici mie nu imi place sa vad urme la alte bluze”.
Dar, nu nene, e prea complicat, o iei, o probezi si ti-o freci de fata pana se ia tot stratul de maglavais, Pentru ca TREBUIE sa o probezi in clipa aia, mai tarziu nu se poate, dupa care, deh, uite s-a patat, oops, hai ca o las la iesirea din cabina, oricum, who cares?
Si nu, nu ma intrebati daca am facut asta vreodata, fiindca, unu la mana, nu prea am folosit fond de ten si doi la mana, atunci cand am folosit, chiar am avut decenta de a nu imi lasa celulele moarte sa le testeze si alta in urma mea.
Si nu as face in nicio situatie, cu atat mai putin pe o bluza alba.
Nu stiu, daca totusi sentimentul ca trebuie musai musai sa probezi bluza e atat de apasator, macar luati-va toate masurile posibile sa nu atingeti cu fata bluza. Banuiesc ca nu e CHIAR atat de greu, zau!
Well, urăsc cumpărăturile. Şanse zero să mă lovească pe neaşteptate, când sunt cu altă treabă prin oraş, cheful de a intra în vreun magazin.Deci cumpărăturile de zdrenţe se fac cu premeditare, atunci când arde.Şi cu ţinută standard: boială lipsă totală(pentru că da, şi fardul de pleoape, rimelul, dermatograful pot păta) + tricouri şi pantaloni de trening cât mai largi,de care să mă pot dezbăra într-o secundă (pentru că nu, nu trebuie să aştepte nimeni în faţa cabinei cu jumătăţile de oră până mă des-/închiloţez eu cu mare artă). În plus, dacă am cerut/pus mâna pe ceva, am făcut-o ca să şi cumpăr ceva-ul ăla dacă-mi vine. Şi ghici ce. De două ori am păţit ca, cerând ceva de după tejghea (nişte ochelari de soare, respectiv o bustieră sport Triumph),vânzătoarea să-mi întoarcă în scârbă spatele, aruncându-mi peste umăr în sictir: „Sunt scumpe, domnişoară/doamnă!”. Ceva-mi spune că dacă abordam „ţinuta corespunzătoare”, puteam să zângălesc în linişte bustiera mă-sii, sub privirile servile ale vânzătoarei. Deci până la urmă e cu dus şi întors şitreaba asta cu bunul simţ iar, cel puţin în parte, magazinele şi brandurile au exact parte de clienţii pe care şi-I doresc.