Ultima oara cand am mers pe bicicleta a fost in 1987, la bunicii mei, la Cluj. De fapt in vara aceea am si invatat sa merg pe o bicla imprumutata de prin vecini. Am invatat de una singura, fara sa imi pun vreo secunda probleme daca fac bine ce fac, daca pic de fraiera ca nu stiu. Mai mult, eram si doritoare de adrenalina, asa ca impreuna cu altii din gasca de pe Madach, o luam frumos pe Albini si ne dadeam la vale, cu viteza maxima pana in Pata (acum vad ca se cheama Titulescu). Oricum pe vremea aia era o foamete totala (eu eram trimisa la Cluj de la Bucuresti cu bagajele pline de faina si zahar, nu neaparat cu haine), asa ca masinile aproape ca nu existau pe strada, deci zero adrenalina si riscuri din cauza vreunei potentiale intalniri cu o masina. Eram noi si viteza data de panta destul de generoasa.
Fast forward, 28 de ani mai tarziu, ma pune naiba sa ma urc iar pe o bicicleta, ca sa realizez ca aproape nu mai stiu sa merg. Cam atat si cu marele dicton: „Mersul pe bicicleta nu se uita niciodata”, ca eu eram pe bicicleta ca un om turmentat care nu isi mai gaseste sensul si directia. Nu mai spun ca m-au luat toate transpiratiile si m-a lovit o senzatie acuta de lipsa a controlului.
Am lasat bicicleta, insa toata vara trecuta m-a macinat rau problema, mai ales ca de fiecare data cand ieseam pe strazi ma simteam ca a cincea roata la caruta (ceea ce, practic, ca sa o spunem pe aia dreapta, chiar eram): eu pe jos, iar ceilalti patru fiecare cu bicicleta proprie.
Asa ca anul acesta cand a venit momentul sa ii facem si mezinului tranzitia de la patru roti la doua roti, mi-am luat si eu inima in dinti si m-am dus impreuna cu el la lectii de biciclit. Fiecare cu instructorul propriu, usurel usurel, pe aleile din Carol.
O luna jumate si trei lectii mai tarziu, pot spune ca mi-am recapatat intr-o oarecare masura controlul, desi inca am un sentiment intens de panica de fiecare data cand vad o masina venind spre mine (nu mai spun ca sunt cu simturile ascutite la maxim, fiecare celula nervoasa din mine e concentrata sa auda orice potential zgomot de motor de masina), dar zic ca e in mersul firesc al lucrurilor si ca experienta, relaxarea si, in sfarsit, placerea vor veni odata cu practica.
Ca am ajuns si la ei, tot respectul si admiratia mea pentru Alex si Cristina, de la Scoala de Pedalat (rebotezata acum Scoala de Sport), care au facut in asa fel incat experientele noastre sa fie line si placute. Cristina l-a luat sub aripa pe Raducu, care efectiv s-a lipit de ea si o place la nebunie, iar Alex, care, de altfel, l-a invatat si pe David acum doi ani sa mearga pe doua roti, m-a luat pe mine de la zero.
Acum am luat o mica pauza, fiindca ba suntem, ba nu suntem in Bucuresti, insa asta nu l-a impiedicat pe Alex sa ma sune zilele trecute si sa ma intrebe ce mai facem si daca am mai exersat.
Altfel, este show de fiecare data cand iesim la biciclit, dar este super super misto. Si ador sa ii vad pe copii mergand in fata mea (eu fiind in postura de inchizator de formatie) si sa ii vad atat de relaxati si incantati. Ceea ce va doresc si voua, chiar daca nu ati mai mers pe bicicleta, la fel ca mine, de trei decenii :)
PS: stiu si care e urmatoarea mea investitie: pereche de pantaloni speciali pentru ciclism. Ah, si o bicicleta, evident, ca deocamdata ma milogesc in stanga si in dreapta :)
