Exista un proverb nigerian (dar are multe forme asemanatoare si in celelalte state ale continentului african): “It takes a whole village to raise a child”, care in traducere suna cam asa: “Este nevoie de un sat intreg pentru a creste un copil”. Ce transmite de fapt acest proverb?
Ca cresterea unui copil este un efort comun si ca responsabilitatea aceasta se extinde la o familie pe care ei o numesc familia largita sau extinsa. In acceptiunea triburilor africane, toata lumea ia parte la acest proces, inclusiv (sau poate mai ales) fratii si surorile mai mari, verisori, unchi, matusi, si chiar si vecini sau prieteni.
La noi, in civilizatiile asa zis dezvoltate, se poate observa o tendinta opusa, o concentrare spre un nucleu din ce in ce mai restrans, compus de obicei din mama, tata si copil. De aici si o presiune din ce in ce mai puternica pe cei doi membri adulti ai familiei, care trebuie sa suplineasca celelalte roluri in conditiile in care trebuie sa fie si membri activi si “productivi”. Este o presiune pe care si eu am resimtit-o la un moment dat, de aceea una din cele mai inspirate decizii luate in viata mea de mama a fost sa nu refuz o mana intinsa de ajutor.
Viata de mama vine la pachet cu o magie si un farmec caruia eu inca nu i-am gasit vreun echivalent si nici nu cred ca ii voi gasi vreodata. Este cel mai minunat lucru care mi s-a intamplat, este o adevarat binecuvantare ceea ce imi este dat sa traiesc zi de zi alaturi de copiii mei si pot spune ca nu ma plictisesc nicio secunda. Idem, nu am timpi morti sau de respiro, ba chiar mi-as dori sa existe o bagheta magica care sa transforme ziua in una de hmm, macar 36 de ore (hai 40, sa apuc si eu sa dorm un numar decent de ore!) Cu toate astea, cu toata magia, nu pot sa nu spun ca este uneori GREEEEEEEU. Dar greu. Foarte greu.
Sunt nopti in care clipele parca trec in reluare si timpul se dilata, iar o secunda pare o vesnicie, sunt noptile de inceput, in care nu conteaza ca inceputul este primul, al doilea sau al treilea, epuizarea nu tine cont de cati copii si cata experienta ai cu ei, este aceeasi, sunt trezirile, in care schimbi Pampers-ul cu ochii inchisi si dupa un sfert de ora in care abia ai avut timp sa pui copilul la loc in pat si sa inchizi ochii, un gand rasare “Oare am chiar i-am schimbat scutecul sau am visat?” sau varianta si mai dura “Oare am pus copilul la loc in pat sau l-am lasat pe masa de infasat?”. Mi s-a intamplat. Mi s-a intamplat sa adorm cu copilul la san si sa tresar atat de puternic incat sa trezesc si pe bebe si pe tatal care sforaia in liniste langa mine, doar pentru ca visasem ca am scapat copilul din brate. Mi s-au intamplat multe. Epuizarea, nesomnul, trezirile, cocktail-ul hormonal, presiunile din jur, toate isi spun cuvantul din cand in cand. Si atunci nu este nimic anormal in a accepta ajutorul, sub orice forma ar fi el. Si atunci realizezi cat de bun este satul care poate ajuta in cresterea copilului.
Satul a fost perfect pentru toti nu mai departe de weekendul trecut, cand noi am fost la Summer Well si copiii au stat cu matusa de la Sinaia impreuna cu bunicii sambata si cu bona noastra duminica. Sambata bunici i-au luat si i-au dus la restaurant, un rasfat pentru ei, si au mancat paste, preferatele lor si placinta de mere cu inghetata de vanilie. Deci, iata rolul esential al bunicilor, acela de a rasfata pana peste masura ☺.
Da, am avut si am (din ce in ce mai rar, ce e drept, in ultimii ani) o mama alaturi de mine. Si un tata care este poate definitia “bunicului”, asa cum o am eu in mintea mea inca de cand eram copila. Genul acela de bunic in capul caruia se urca nepotii si el plesneste de mandrie din cauza asta si cu ajutorul caruia nepotii sai au invatat lucruri pe care noi, parintii, nu i-am fi invatat. Am avut si avem o bona care este cu noi de noua ani de zile. Copiii au crescut cu ea, este la noi de cand Rebecca avea un an si opt luni, a fost alaturi de noi la fiecare eveniment important, este practic familie, atat pentru noi cat si pentru copii. Da, poate am fi supravietuit si fara ea, insa cat de mult ni s-a imbogatit viata datorita ei. Fiecare isi are rolul sau in toata aceasta aventura, ne completam unii pe ceilalti si nu cred ca ar fi fost vreo cale prin care noi sa putem inlocui ca importanta, cunostinte si afectiune pe cei din nucleul largit.
De aceea, da, tocmai ce am tinut o pledoarie scurta, dar sper eu indeajuns de puternica pentru a-i lasa si pe cei din familia extinsa sa isi aduca contributia la cresterea copiilor nostri, chiar daca uneori nu ne innebunim dupa metodele lor, ba chiar nu suntem deloc pe aceeasi lungime de unda. Mai bine ne concentram pe bunele lor intentii si ne facem ca nu vedem anumite derapaje, pe care le putem discuta ulterior cu tact si diplomatie. Si mesajul acesta este valabil si pentru mine uneori ☺.
Acest articol face parte dintr-o campanie de comunicare Pampers, campanie care mie imi este foarte aproape de inima, dat fiind faptul ca timp de zece ani am fost consumatori fideli ai produselor Pampers, mai ales ale celor din gama Pampers Premium Care, produse care nu ne-au lasat niciodata la greu si ulterior ale celor din gama Pampers Pants. Si sper ca sfaturile si opiniile pe care le-am emis in aceasta serie de articole sa va ajute chiar si macar un strop in aventura voastra in mamicie.
Pentru mine depinde foarte mult de ”sat”.
Un minim de cerințe ale mele trebuie îndeplinite. Și mi se par cerințe de bun simț, atunci când solicit ca nimeni să nu-l lovească (fie la nervi fie în numele educației), să nu vorbească urât în jurul lui sau măcar să își asume faptul că pruncul va repeta tot ce vede sau aude de la ei și să nu-l condamne pentru asta.
Eu am avut probleme cu ”satul” în privința asta și mi s-a reproșat că nu aplic metode mai autoritare sau nu las pe ceilalți să le aplice. Asta deși cu copilul se putea discuta relativ ușor dacă aveai răbdare și un pic de înțelegere pentru specificul diferitor vârste.
:( normal ca nu alegem satul in orice situatie… stiu asta fiindca si noi am mai renuntat la anumite parti din sat care nu se potriveau cu felul nostru de a fi si cu modul nostru de a creste copiii.