Este a sasea oara cand incep sa scriu acest articol. Scriu si sterg, scriu si sterg, fiindca este foarte personal ceea ce vreau sa povestesc mai departe si vreau cumva sa nu imi iasa atat de personal.

Stiu ca este o moda cu alergatul in ultimii ani si as vrea de la inceput sa ma delimitez de ideea de „eu alerg ca deh, alergatul este the new black, deci si eu trebuie sa fac asta”.

Alergatul pentru mine a fost mereu echivalent cu orele chinuitoare de sport, unde alergam in mod bezmetic la cursa de rezistenta (800 de metri) iar pe final simteam ca imi dau duhul. Mereu mi se spunea ca alerg ca o fata si nu prea indrazneam sa contest aceasta sintagma, desi nici acum nu imi este foarte clar ce inseamna sa „alergi ca o fata”, dar in mod cert mi se parea ceva rusinos si de ce as fi insistat sa fac ceva rusinos?

In 2014, cam la o luna dupa ce m-am lasat de fumat, intr-o duminica ne intorceam de la Taramul Zmeilor cu copiii si ne-am nimerit la Universitate intr-un blocaj cumplit. Am boscorodit politistii care stateau si admirau haosul, ne-am tot intrebam noi ce mama naibii se intamplase de era asa nebunie intr-o banala zi de duminica, dupa care Radu si-a amintit de semimaratonul OMV. Prima noastra reactie a fost fata de politisti care, la fel ca la orice eveniment erau complet depasiti de situatie, in niciun caz fata de evenimentul respectiv si subliniez, eram doi oameni care nu aveau nicio legatura cu fenomenul, asta ca sa ating tangetial si subiectul persoanelor care se ataca de fiecare data cand se blocheaza arterele pentru maraton. Ne-am ras noi in barba, ca ne-am nimerit ca mustele in lapte sa ne plimbam prin oras fix in ziua aia, in loc sa stam locului si in mine s-a infiripat o idee: ce ar fi daca as alerga si eu… Se pare ca la Radu a prins mai rapid ideea, fiindca inainte de a alerga eu s-a apucat Radu si a fost si asta un factor in favoarea deciziei de a ma apuca si eu cat mai repede.

Prima mea alergare a fost pe 28 mai. Mi-a fost frica sa ma indepartez prea tare de de casa, asa ca am „desenat” un cerc pe la vreo trei strazi distanta de a mea. Nu am avut cu ce sa inregistrez evenimentul, nu aveam nicio aplicatie cu care sa monitorizez, asa ca nu stiu cat am alergat, cred ca vreo 20 de minute in total, de am simtit ca in anii de liceu ca imi dau duhul si imi vars matele, insa la final eram euforica, o euforie pe care nu o mai simtisem de ceva vreme.

Pe 30 mai am recidivat. De data cu Runtastic instalat pe telefon, cu casti in urechi. Am prins curaj sa ma aventurez mai departe de casa, insa tot curajul meu s-a dus pe apa sambetei cand a trebuit sa urc dealul de la RCS inspre Marriott. Am avut senzatia ca imi pierd tot suflul, mi-am blestemat zilele si m-am gandit sa ma intorc inapoi. Am strans din dinti si am mers mai departe.

Prima inregistrare oficiala spune: 3,81 km in 30 de minute, cu pace de 8 min pe km. Euforia a fost si mai intensa.

In ziua urmatoare, pe 31 mai, ca un pui care abia a parasit cuibul mamei si treptat incepe sa exploreze cu mai mult curaj pe zi ce trece, m-am dus si mai departe, am inclus si o tura de Izvor, 5,44 km in 43 de minute cu un pace de 7:43 pe kilometru. Au urmat multe alergari. In iulie ne-am inscris la Bucharest Midnight Run, la cursa de 10 km. M-am speriat de ideea de 10 km, mi-era teama ca nu ii voi putea face. I-am facut, pe o caldura infernala, doua ture de Pod Basarab si tot ce imi amintesc din cursa este aerul irespirabil si sufocant, imbibat cu mirosurile grele de fastfood si uleiuri prajite care se ridicau dinspre Orhideea. Atunci mi-am zis ca pe viitor imi voi alege cursele cu mare atentie.

Urmatoarea cursa a fost RunFest. Radu s-a inscris la 15 km, eu am ramas la 10 km, la fel de neincrezatoare ca pot mai mult. I-am facut si pe aia. A urmat prima stafeta la RBBIM, acum doi ani, cu Radu, Madeleine – una din cele mai vechi si dragi cititoare a blogului si Razvan, coleg cu Radu si dupa cum sta dovada poza mea de facebook de atunci, la care am comentat: „La anul fac semi!”, m-am apucat sa ma pregatesc din timp. Au urmat trei alergari de 13, 16 si 18 kilometri, dupa care…. liniste. Am pus in cui adidasii

In ianuarie 2015 reintorsi acasa de la Sinaia, dupa mai bine de doua luni in care nu miscasem niciun deget, ma simteam greoaie, umflata, dezamagita de mine si de lenea mea si complet lipsita de energie. Eram intr-o perioada in care ma enervam pe mine si pe lenea care ma stapanea, dar in acelasi timp nu faceam absolut nimic sa ies din ea.

Si intr-o zi oarecare am luat taurul de coarne si m-am urcat pe bicicleta-eliptica-suport-de-haine din dormitorul nostru.

De atunci, cat de des posibil fac una din cele doua: ori alerg, ori fac bicicleta. Mai mult bicicleta, fiindca da, am mai zis-o, sunt lenesa si comoda, si gasesc un milion de scuze sa nu ies din casa. Zilele in care nu fac niciuna sunt zilele in care efectiv nu gasesc fereastra de timp necesara, fie suntem plecati, fie sunt bolnava. De fapt, la un eveniment pentru mamici anul trecut la gradi, David, pus sa spuna cateva lucruri despre maica-sa a mentionat printre primele trei: „mami face bicicleta in fiecare zi”, ceea ce chiar m-a pus un pic pe ganduri :))).

Cu toata bicicleta mea, alergatul este altceva. Chiar daca mediul inconjurator imi tot pune piedici, de la caini de care sa ma feresc, pana la trecatori care cu nonsalanta iti taie calea desi te vad si pana la eternii smecherasi care ma fluiera sau ma claxoneaza, indiferent ca sunt -5 grade afara si am zece straturi pe mine de haine, alergatul este terapie. O ora in care sunt eu cu mintea mea, cu gandurile mele, si oh, my, cata oxigenare se petrece in ora aia si cat de limpede se vad lucrurile… Ora aia inseamna curatenie la mansarda si curatenie fizica.

Scot demoni si toxine.

De-aia nu ma veti vedea impartasindu-mi public alergarile, chiar daca sunt notate cu constiinciozitate prin mai multe aplicatii, de la fitbit la runtastic si la vector (care e jalnic, by the way).

Alergarile sunt pentru mine, pentru mintea mea si pentru corpul meu, pentru sanatatea mea psihica inainte de cea fizica. Pentru picioarele mele, pentru muschii mei, pentru spatele meu greu incercat.

Cele doua semimaratoane facute anul acesta au insemnat enorm. Au fost dovada evolutiei mele, ambele fiind terminate in contexte nu tocmai ideale (in primavara fiind la nici o luna dupa cockailul de antibiotice administrat pe vena si intr-o conditie fizica mai delicata, iar acum cu un picior nitel beteag suspectand o intindere facuta in urma cu o saptamana pe munte). Ambele au fost niste „landmarks” pentru mine, sunt singurele dati in care am alergat dincolo de limita a douazeci de kilometri si uitandu-ma la cele doua screenshots de mai jos, nu pot sa nu ma bucur enorm de tare pentru cele aproape 13 minute castigate.

Mai 2016

Octombrie 2016

Dincolo de cele aproape treisprezece minute, ma bucura cel mai tare faptul ca pe tot parcursul celor 21 de kilometri nu am avut niciun gand negativ, nu m-am demoralizat ca mai am x kilometri, nu am simtit ca „nu mai pot”, nici macar la kilometrul 19, cand pe ditamai coborarea mi s-a pus un mare carcel pe talpa stanga care mi-a luat la rand fiecare muschi pana sub genunchi ba dimpotriva mereu am simtit ca pot si mai repede si mai sustinut. M-am multumit insa sa tin un ritm constant si sa mentin alaturi de ritm si zambetul pe buze.

In primavara m-am situat pe locul 516 din 810 la fete, acum pe 251 din 812 si inca mi se pare unfuckinbelievable faptul ca am dus atat de relaxata toata cursa!

Am terminat cursa cu Radu de mana, plini de bucurie.

Sunt mandra de mine si chiar daca pentru unii sau altii, timpii de mai sus sunt niste timpi prosti (sunt sigura ca asta si sunt pentru niste sportivi adevarati), pentru mine inseamna enorm.

Fiindca fiecare secunda din timpii aia a venit la pachet cu o multime de renuntari, cu „haide, ce fac acum, stau sa citesc, sau ma duc sa alerg?”, fiindca uneori e al naibii de greu sa te urnesti, fiindca uneori la sase sau sapte seara parca mai degraba ti-ai intinde oasele pe-o canapea, in loc sa ti le sui pe bicicleta, fiindca uneori iti dai toate rasuflarile posibile si ce sa vezi, mai descoperi ca mai ai cateva puse deoparte.

E transpiratie multa, e efort mult, e durere (nu stiam ca am atatea locuri in corp care pot sa doara), e ambitie, e dorinta, e lupta permanenta. In acelasi timp e un calup de endorfine care iti inunda corpul la final, pe care le simti gadilandu-te pe tot parcursul efortului asteptand momentul propice. Si e addictive. Indiferent daca esti numai tu pe traseu, sau in jurul tau mai alearga inca cateva mii de nebuni.

Acum doi ani jumate, daca m-ai fi intrebat de un semi, as fi ras copios, gandindu-ma la cat ma chinuia nenorocita aia de proba de rezistenta de la scoala si as fi zis ca eu nu-s in stare sa alerg nici macar un kilometru, daramite 21.

Bine, si daca mi-ar fi zis cineva acum doua luni ca voi avea pe balcon trei catei, as fi zis ca omul cu pricina a luat-o razna de tot, deci…

Stiu, am pus multe cifre, insa nu cred ca sunt cele mai edificatoare. Ce conteaza cel mai mult si cel mai mult e senzatia de incredere pe care am capatat-o in mine si in puterile mele, dar mai ales faptul ca dau un exemplu pozitiv si bun copiilor. Fiindca cu ei incepe totul.

Poza principala este facuta de tatal meu, iar in dreapta se poate observa sabia cu care mezinul m-a tot amenintat la fiecare intalnire de pe traseu (km 12, 15 si 16).

PS: stiti care e diferenta cea mai mare intre alergarile singuratice si cele din competitie? Daca la cele obisnuite ma inec de la noxe si mirosul de gaze de esapament, in zilele de concurs e cel mai curat aer cu putinta. Poate asta va/ne pune un pic pe ganduri….