O poveste despre brazi si gesturi tandre

Inca de cand eram mica decorarea bradului a fost pentru mine unul din punctele de atractie principale ale lunii decembrie. Odata bradul facut era clar ca nu mai are cum sa ne ocoleasca Mos Craciun casa si era semnul ca mai este foarte foarte putin pana la Craciun. Dupa ce am crescut traditia s-a pastrat, chiar daca de multe ori bradul a ajuns sa fie singur de Craciun, cu noi imprastiati in toate zarile. Odata mutata la “casa mea”, am preluat traditia si chiar i-am dat valente noi, fiindca bradul se decoreaza la inceputul lui decembrie si ramane pe pozitie pana dupa jumatatea lui ianuarie ☺ Pe rand au aparut si copiii si la inceput, cat au fost ei mici, am fost foarte stresata, atat in privinta integritatii bradului (la Sinaia, la casa bunicilor, David a reusit imposibilul acum patru ani si a pus la pamant mandrete de brad), dar si in privinta copiilor, motiv sa “mut” toate globurile mai delicate in partea superioara, acolo unde (inca) nu ajungeau manutele din ce in ce mai numeroase si peste masura de curioase. Ritualurile de acasa s-au pastrat, in fiecare an ii mai cumparam si bradului macar un glob nou, un semn mic de apreciere si de recunostinta ca ne incanta iarna de iarna privirile si ne bucura sufletul. Oricum ar fi, merita inclusiv bradul nostru cate un cadou, ca doar suntem in plin sezon al cadourilor, nu? Si daca pana acum trei-patru ani obisnuiam sa fac bradul seara, dupa ce se culcau copiii, acum ca sunt destul de mari am inceput sa ii implic si chiar sa le dau mana (relativ)...