Nu stiu cum e la voi, insa noi suntem pana la gat ingropati in liste. Ce avem de cumparat pentru Craciun, ce avem de cumparat pentru a treia zi de Craciun (avem invitati la masa atunci), ce trebuie sa luam pentru Revelion si ulterior pentru mini-vacanta la schi de la Paltinis. Suntem o familie absolut normala (well, un pic anormala prin faptul ca iesim din clopotul lui Gauss cand vine vorba de numarul total al membrilor), cu dorinte, nevoi si asteptari pe care le cam regasiti in marea majoritate a familiilor din jurul vostru.
Realitatea din apropierea noastra este insa cu totul alta. Zilele trecute mi-am petrecut cateva ore (care au parut minute) la Asociatia „Ana si Copiii”.
Nu a fost o vizita extrem de planificata si nici nu am mers cu vreun scop anume. Ideea era sa fac cunostinta cu cativa dintre copiii care beneficiaza de acel spatiu (dupa parerea mea neincapator, dar despre asta discutam alta data). Nu am vrut sa ma duc cu mana goala, asa ca am anticipat cumva faptul ca in perioada asta sunt invadati de ciocolatele si alte nimicuri si i-am intrebat direct “Ce va trebuie in mod special?” Am primit un raspuns care imi spunea ca e nevoie de jocuri de societate, ca chiar duc lipsa de asa ceva. Si m-am dus si-am cumparat tot ceea ce experienta de mama cu copii jucausi mi-a spus sa iau. De la Monopoly-ul care face furori in casa la noi, la pachetul de 30 de jocuri de societate (nu va lasati pacaliti de titlu, nu-s 30, dar tot e fain conceptul), de la fotbal cu nasturi (daaaa, am gasit asa ceva, si le-am luat si baietilor mei!) si pana la “ceva Lego, ca nu au, dar si-ar dori” mi-am facut de cap, pe principiul ca “eu pot”. Sau in fine, “am de unde”. Nu le-au vazut, nici nu stiu cand vor avea timp efectiv sa se joace cu ele.
Stiu insa cata bucurie le-a aparut in ochi la aparitia mea acolo. Si asta a fost poate cel mai dificil de digerat moment pentru mine. Stiu, sunt destul de usor impresionabila, mai ales cand vine vorba de copii, unde orice urma de-a mea de tarei/forta/putere se duce in neant. Insa nimic nu m-a pregatit pentru valul de caldura si deschidere si iubire care a venit din partea copiilor prezenti la Asociatie.
Acum sunt “doamna”.
Sunt “doamna” pentru Gabriel, cu care nu am interactionat foarte mult, dar a carui poveste ma face si acum sa imi reconsider toate parerile despre “problemele” pe care le am uneori.
Gabriel este in clasa patra si mai are o sora care e in clasa a unsprezecea. Sunt frati vitregi, doar dupa mama, si niciunul din cei doi tati nu este prezent in vietile lor. Stau impreuna cu mama lor, cu bunica materna si cu matusa lor si cu cei patru verisori, copiii matusii. Ai pierdut sirul, nu-i asa? Daca va spun ca toti locuiesc intr-o garsoniera confort sporit, in zona Stefan cel Mare, ma mai credeti? Si totusi aceasta este realitatea. Si de parca nu ar fi indeajuns toate acestea, mama lui Gabriel este surdo-muta. O raceala transformata in ceva asemanator meningitei i-a afectat auzul, cand avea un an si ulterior din aceasta cauza i-a fost afectat si simtul vorbirii. Insa mama lui Gabriel este o luptatoare, iar in prezent ea este croitoreasa, angajata cu program full time. Fiica ei cea mare nu mai vine la centru, fiindca pur si simplu nu mai are timp. Atunci cand mai are ocazia este promoterita prin magazine. Apropos, stiti cat castiga o promoterita? In jur de 50 de lei pe zi. Data viitoare cand va mai intalniti cu una, ganditi-va ca poate e sora lui Gabriel, sau poate e intr-o situatie familiala similara si oferiti-i un zambet si doua minute din existenta voastra.
“Doamna, mai veniti la noi?”
E intrebarea care a stat pe buzele Denisei, inca de cand am ajuns. Denisa e o zgatie de fetita, m-a luat in primire si nu m-a scapat din ochi cat am stat la ei in camera (daca nu va plictisesc prea tare o sa va povestesc in alt articol si cum sta treaba cu imparteala, cine, cum si unde isi face treaba). Faza cu Denisa este ca si ea provine dintr-o familie monoparentala (voi aveti idee care este procentul de familii monoparentale din tara asta? Mie mi-e frica sa aflu, sincer!), totusi ea este varianta “happy”, fiindca tatal ei se intereseaza de soarta ei, ea merge la el in weekenduri si in pricipiu este destul de implicat. Mama ei, dincolo de serviciul pe care il are este si voluntar al asociatiei (am avut ocazia pe scurt sa stau de vorba cu ea), deci cumva este un dublu beneficiu pentru Denisa ca e acolo si ca e si mama ei langa ea. Problema Denisei este ca in locul ochiului drept nu e ochiul, ci este o proteza. Denisa a fost diagnosticata cu o forma de cancer la ochiul drept pe vremea cand era o bebelusa de 11 luni si cumva, norocul ei este ca e eligibila pentru un transplant. Cand va fi mare si se va fi oprit din crestere. Insa asta nu o opreste sa fie super isteata si dezinvolta si plina de surprize si de glume, iar colegii ei sa o considere ca fiind una de-a lor, fiindca nu conteaza ca te uiti “cas” cu un ochi, conteaza ceea ce ai in suflet si in minte.
“Stii unde o sa plec?” imi sopteste la ureche, cu mana facuta caus, sa nu cumva sa scape vreo silaba pe langa.
“Unde?” o intreb eu, cu aceeasi complicitate in privire si in glas.
“In Germania! Acolo o sa am si al doilea ochi” imi spune ea privindu-ma cu toata speranta de care este capabil un copil.
Stiti cum e sa vi se rupa in milioane si milioane de farame inima? Mie mi s-a intamplat acum doua zile.
Va spun sincer, cand vreti un reality check, veniti la Asociatia Ana si Copiii. Dar faceti-o cu inima deschisa si cu tot respectul pentru ceea ce fac oamenii care au in grija acesti copii acolo, faceti-o in ideea ca trebuie sa ajutati, ca ar fi perfect daca ati face-o pe termen lung si nu punctual. Daca va ganditi ca va spalati pacatele cu cateva pachete, mai bine nu. Veniti, implicati-va, luati contact direct cu copiii, luati-o pas cu pas, fiti acolo prezenti pentru ei. Sarbatoriti-le fiecare reusita, bucurati-va cu ei si pentru ei.
Despre Asociatia “Ana si Copiii” am mai scris. Despre reusitele lor, de asemenea. Sunt lucruri poate mici pentru noi, cei din “bula”, insa intamplari minunate pentru ei. Daca doriti sa ii ajutati sau sa ii sustineti, asa cum o face si Orange sau cum o vom face si noi de acum inainte, faceti-le o vizita. Sa ii cunoasteti, de la omul cheie, Mihaela Voivozeanu si pana la ultimul copil care beneficiaza de serviciile acestor centre.
Asociatia “Ana si Copiii” si-a inceput activitatea in 2006, pornind ca o idee de a oferi un spatiu pentru cativa copii ramasi pe drumuri dupa ce centrul de plasament in care locuiau s-a desfiintat. Mihaela Voivozeanu e cea de la care practic a pornit totul si care a creat acest loc in care copiii vin de la scoala, mananca, isi fac temele, discuta si realizeaza tot felul de activitati creative, mananca iar si seara merg acasa. La inceput au fost sprijiti un numar de 20 de copii si 9 familii. In prezent, aceasta ofera servicii unui numar de aproape 317 de copii, din 102 de familii din Bucuresti, Calarasi, Giurgiu, Buzau si Prahova prin intermediul a 2 centre mai mari, la Bucuresti si la Urlati.
Nu v-am povestit toate acestea in ideea de a va starni mila. Nu acesta este scopul. Acesti copii isi vad de treaba zi de zi. Isi fac temele cu constiinciozitate, se duc la scoala, fac tot posibilul, tot ceea ce le sta in putinta sa nu se dea batuti. Asa ca, in pofida tuturor incercarilor si a problemelor, sa nu va fie mila ci sarbatoriti-i. Sarbatoriti-le micile reusite, pe care noi, in viata noastra relaxata nici nu le-am observat, pentru ei sunt pietre de hotar, asa ca dati-le ceea ce merita: recunostinta voastra!
Usa Asociatiei este mereu deschisa si cred ca fiecare dintre noi ar putea macar o data sa ii treaca pragul, pentru a vedea pe viu, cat de puternic este impactul pe care acest ajutor il are asupra copiilor. Acum ca l-am simtit pe propria-mi piele stiu ca ceva s-a schimbat in mine in mod iremediabil si ca e de datoria mea sa ajut si eu, atat cat pot.
Daca mai vreti sa aflati si alte povesti despre copiii de acolo dar si despre reusitele Asociatiei, dati un click pe tabul Campanie Sociala de pe site-ul Orange. Daca vreti sa va implicati direct si sa ajutati, fie ca voluntar, fie facand o donatie financiar, aici este pagina de contact a Asociatiei, unde aveti si conturile in care puteti dona sau eventual dati-mi mie un mesaj pe adresa blogului si vedem ce putem face impreuna pentru copiii de acolo.
