Cand trece ziua si nu stii unde si cand s-a dus

Zilele noastre sunt pline spre arhipline. Ma tot gandesc cum Dumnezeului mai apuca unii altii sa scrie constant si pe blog, in conditiile in care in ecuatie mai intra si copii si o slujba la program si o mie de alte comisioane si lucruri de facut. Eu nu reusesc. Noi nu reusim, ca si Radu este in aceeasi oala. Si asta in conditiile in care am renuntat la multe din activitatile copiilor, la multe din lucrurile pe care le-am fi facut noi si la cate si mai cate. Intr-adevar, daca e sa ma intrebi: „Ce preferi, sa iesi o ora cu bicicleta cu copiii sau sa stai o ora sa scrii pe blog?”, raspunsul este evident, nu? Ziua de ieri a fost una infernala. Nu sunt multe asa, dar e indeajuns si una singura sa ma bage in depresia „baietii s-au culcat, iar eu nu am apucat sa ii vad inainte de culcare”. Ma gandeam cat de jalnica sunt de nu i-am prins inainte de culcare, in timp ce stateam la 21:30 pe bancuta unei sali de sport din Drumul Taberei si ma uitam la Rebecca care se antrena la volei. Abia ajunsesem si ca tabloul sa fie complet jalnic, mancam un covrig, ultimul de la covrigarie, inainte sa se inchida, fiindca nu mai pusesem nimic in gura de vreo opt ore, cu exceptia unui biscuite la IKEA. Si cum ma uitam eu asa la ea, am realizat ca nu mai departe de miercurea trecuta a avut si ea o zi similara. O zi cu pian dimineata, venit acasa, infulecat rapid pranzul de la ora 11:30, scoala pana la cinci, fugit...