Cum se vad framantarile de proaspata mama la mai bine de 11 ani distanta

  Au trecut 11 ani si putin peste doua luni de cand, odata cu venirea pe lume in cel mai intempestiv si neasteptat mod a Rebeccai, mi s-a schimbat si mie existenta si mi s-a imbogatit intr-un fel pe care nici acum nu pot sa il explic si sa il definesc, oricat as incerca. Unsprezece ani si cateva luni, aproape 4100 de zile si de nopti (ma distreaza uneori sa transpun anii in zile). 4100 de zile si nopti si fiecare dintre ele a fost petrecuta intr-un carusel emotional, din care nu au lipsit niciodata bucuriile, dar nici temerile, fricile, intrebarile, dilemele. Aproape ca nu exista zi in care sa nu imi pun eterna intrebare: “Dar oare fac bine ceea ce fac?” Adevarul este ca nu stiu inca ce sa raspund la intrebarea asta, fiindca in fiecare zi mai aflu ceva, mai imbunatatesc ceva, mai scrantesc ceva, fiecare vine cu provocari noi, cu schimbari, cu experiente noi si cu totii (copiii, dar mai ales eu) invatam ceva nou. Daca stai acum de vorba cu mine si ma intrebi ce imi mai amintesc din primele luni cu Rebecca, totul este invaluit intr-o ceata si totusi extrem de clar si de definit. E o ceata a amintirilor si o claritate a emotiilor, din care, daca ma reintorc in timp cu mintea, razbate un sentiment coplesitor de panica. Panica in fata necunoscutului, o teama si o nesiguranta cum nu am mai simtit vreodata. O mai resimt si acum, la alt nivel, cumva am facut pace cu ea si am invatat sa convietuiesc cu ea, sa vad in ea o oportunitate de invatare...