Perspectiva adolescentului

Perspectiva adolescentului

M-am surprins acum doua seri, in timp ce ma uitam la „13 reasons why” (sunt abia la episodul trei, iar la episodul patru m-a doborat oboseala) ca involuntar m-am apucat sa incerc sa gasesc solutii din pozitia parintelui. Si ca de fapt solutiile erau legate de parinte mai mult de cat de copil. M-au frapat cateva scene, in care parintele intreaba „everything ok?”, copilul da raspunsul evident „yup”, desi in spatele acelui „yup” se afla exact opusul, iar parintele e multumit ca si-a facut treaba de a intreba si cu asta basta, fiecare se reintoarce la propriile-i probleme.

Si dintr-odata te trezesti in viata reala ca nu iti mai cunosti copilul, ca in el a crescut un ditamai universul cu care tu nu ai absolut niciun contact si te intrebi „cum de s-a ajuns la asta?”. Cum? Prin mii de momente din astea ca cel de mai sus, in care s-a mai pus o cate o micuta caramida intre tine si copil. Mii de momente in care te-ai multumit ca parinte sa bifezi un „totul ok? – „da, totul ok?”. Mii de momente mici, aparute nu dintr-odata de cand copilul a devenit preadolescent, ci din frageda pruncie, de cand i-ai spus prima data: „stai un pic, nu pot acum” sau cand copilul a venit la tine suparat nevoie mare/plans ca si-a pierdut nu stiu ce prostie si tu i-ai zis „haide, mah, astea-s probleme sa plangi din ele”. Cu fiecare ignorare de-a ta, cu fiecare minimizare a supararilor sale, cu fiecare moment in care atentia ta a fost in alta parte atunci cand el avea nevoie de ea zidul a mai crescut un pic.

In timp ce scriu, Rebecca sta in fata mea la masa si isi mananca pe repede inainte pranzul. Din spatele ecranului o vad cum se scalambaie la mine si face tot felul de mutrite prostesti. Ma pufneste rasul si ii fac si eu complice cu ochiul. Ma intreaba „vrei sa vezi cum imi dau o palma in slow motion?” si isi atinge fata cu o miscare lenta si isi duce capul pe spate, ca si cum si-ar fi luat o palma peste fata in reluare.

Nu are chef sa manance, cam in jumatate din timp comenteaza ce i se pune in farfurie, aia nu ii place, aia nu ii place, cand avem ceva nu vrea, cand nu mai avem fix aia vrea.  Acum doua zile a avut teza la romana si eu am avut mai multe emotii decat am avut la toate tezele mele vreodata si asta pentru ca volumul de informatii noi NUMAI la aceasta materie mi s-a parut coplesitor de mare. Cam 90% din comportamentul ei este deja unul tipic adolescentin si totusi au mai ramas niste resturi din astea, bufonerii copilaresti, de care eu inca ma agat si incerc sa le mai tin cat pot, inca acolo, vii si aprinse, sa nu fie ingropate sub maldarul de „trebuie sa…”. Incerc sa ma pun in locul ei, in mintea ei, sa ii inteleg multe din reactii, multe din rabufniri si mai ales sa ii inteleg si sa ii accept multele taceri, care sunt mai asurzitoare decat cele mai puternice tipete si mai frustrante pentru mine decat toate crizele ei laolalta.

Si de cele mai multe ori simt ca esuez, ca si cum nu as fi trecut in viata mea si eu prin adolescenta asta. Si culmea e ca am trecut, si am facut tot ceea ce incepe si ea sa faca si tot ceea ce incepe de fapt orice viitor adolescent care se respecta sa faca, insa mi-au intrat atat de bine in cap cuvintele care mi s-au spus mereu, incat au devenit parte din mine si iata ca acum, din cand in cand le dau mai departe si le servesc pe post de predica: „Problemele pe care le ai nu sunt probleme”/”Tot ce trebuie sa faci tu la varsta asta este sa inveti.”/”Noi stim mai bine”.

Nu, noi nu stim mai bine.

Ma simt neputincioasa. Nestiutoare. Incapabila.

Nu sunt intr-o zi buna azi. Ma scuzati.

Submit a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *