Lunea intra la 1 la scoala, asa ca apuca si ea sa manance pranzul la o ora decenta, ca toti oamenii de altfel. Se aseaza langa mine la masa, se stramba la andiva din salata, se stramba la ardeiul rosu (v-am spus ca e in perioada in care multe sunt nasoale, naspa, nedigerabile, ne-whatever). Ii spun:

„Mananci ce vrei, ce nu vrei lasi in farfurie, ce e asa de complicat?”

Ma uit la ea si ma frapeaza ca la cei 11 ani ai ei este deja un adult ca si dimensiuni. A intrecut-o pe mama la inaltime, cred ca are 1,60 deja, cantarul se invarte pe la 49 de kilograme, la picior m-a depasit pe mine, s-a dus la 39 lejer, ceea ce imi da fiori pe sira spinarii, fiindca nu mai am de gand sa investesc in perechi nenumarate de incaltaminte (mai ales ca domnisoara are gusturi bune, fine si scumpe, deh, aschia nu sare departe de trunchi!), ce mai, daca e sa ma iau dupa cifre doar, e mult peste multe prietene de-ale mele, femei in toata firea.

Si totusi, e inca o copila cu minte de copil, copila care a crescut inlauntrul meu, mai intai avand o forma nedefinita, apoi cu manute si picioruse, apoi incepand sa si le si miste prin burta mea. Nasul ei, inca carn, tot in burta mea a prins forma pe care o are azi. Parul asta frumos, in nuante castanii deschise cu suvite aurii tot acolo a fost decis fara cale de intoarcere. Mintea asta a ei, teribil de ascutita si limba asta cu care imi livreaza cele mai aspre replici si mai ascutita, tot acolo s-au conturat, chiar daca s-au imbogatit in cei 11 ani de convietuire cu maestra de maica-sa.

Si ma uit la ea exact asa cum e. O minune a naturii, unica si spectaculoasa, o fiinta de sine statatoare, o lumina. Nu o extensie de-a mea, desi timp de cateva luni asta a si fost. Si nu stiu, poate daca ne-am uita la copiii nostri mai mult in felul asta, poate nu ar mai fi nevoie de nicio carte de parenting si poate lumea ar fi un loc mult mai bun.