Mai este putin timp pana pe 28 mai cand va fi o noua intalnire cu Oana Moraru, de data asta dedicata primilor pasi spre adolescenta.

Pasi pe care, mai usurel, sau dimpotriva mai apasati uneori, am inceput si noi sa ii facem alaturi de Rebecca. Si oh, vai, cate intrebari si cate dileme am si cat de complicat mi se pare dintr-odata totul si cat fine tuning reinvat sa fac si cat de des am senzatia ca o dau magistral in bara, chiar daca uneori mai imi vin validari din locuri neasteptate ca totusi ceea ce fac, fac bine, si da, oricat v-ati da ochii peste cap, mai am nevoie si de asa ceva din cand in cand.

I-am pus Oanei doua intrebari, asta asa, ca sa incalzim un pic atmosfera in asteptarea zilei de duminica, 28 mai, cand va avea loc workshopul Adolescenta – Anii Identitatii.

Aveti mai jos si intrebarile mele si raspunsurile ei, va mai spun doar ca biletul in mod normal este 250 de lei, insaaa, la fel ca si data trecuta, daca doriti sa va inscrieti, aveti din partea blogului nostru o reducere de 50 de lei. Tot ce trebuie sa faceti este sa va inscrieti pe mail, la voceaparintilor@gmail.com si sa mentionati codul de reducere ParentingPR_bogdanadobre.

Cunoastem sistemul de invatamant, in esenta el nu s-a schimbat foarte mult de-a lungul timpului si in anumite situatii particulare nu s-au schimbat nici macar oamenii din el. Suntem cu totii de acord ca sistemul este departe de a fi perfect si asta este poate frustrarea principala  a parintilor, a copiilor si a multor cadre didactice deopotriva. Incepand cu anii de gimnaziu aceste probleme se adancesc, fiindca vorbim de un cu totul alt nivel de informatii care sunt introduse in programa, si ca volum, dar si ca diversitate. In toata ecuatia asta, ce putem face noi, parintii, si cum putem fi noi de ajutor? In ce fel putem veni in intampinarea sistemului astfel incat sa le facem mai “usoara”/suportabila activitatea de invatare atat copiilor si in acelasi timp sa le dam o mana de ajutor si profesorilor acestora?

Cred că nu se poate pune problema așa: cum să le facem copiilor învățarea suportabilă. Am ajuns să formulăm această întrebare pentru că ne-am îndepărtat incredibil de mult de la normalitate: școala și lecțiile au devenit o rutină așa cum sunt obligațiile administrative prin casă : spălatul vaselor sau dusul gunoiului; sau, mai rău, locul unde te silești împotriva naturii tale. Am vizitat multe gimnazii în lume. Până la liceu, când se face diferențierea ritmului de învățare și a domeniilor în care pot performa copiii, programul școlar este unul fără stres, fără frici, fără pedepse, culpe, stat nopțile pentru teme și așa mai departe. Programa este în așa fel dozată încât un copil normal dezvoltat să își satisfacă nevoile de bază ale cunoașterii, stima de sine și încrederea în viitor. Fără fals elitism. Care este obiectivul oricărei țări înțelepte? Ca până la 14-15 ani, un copil să aibă competențe de bază, cunoștințe cât să se orienteze și să caute mai departe conform apetitului cognitiv propriu, sănătate emoțională fără complexe de inferioritate și resentimente împotriva semenilor, deprinderi sociale de comunicare și colaborare cât să îl facă funcțional pe piața muncii. 

În România parcă urmărim anume să complexăm copiii, să îi strivim pe cei care nu se ridică la nivelul procentului natural de 6-8 copii capabili de specializări înalte sau aptitudini congitive excepționale. Programele sunt făcute de oameni prețioși, cu complexe mari de superioritate, cu informații parazitare, cât să stârnească admirația pentru autorii de manuale sau profesorii-vedetă care nu mai au alte ambiții decât să le dovedească celor mici cât de sus se află ei în turnul de fildeș al academismului.  Mă doare inima când aud întrebări de tipul acesteia de mai sus – cum să mai facem ca să peticim situația, cum să mai facem ca să îi ferim pe copii de au așa tăvălug? Refuz să mai dau sfaturi despre cum să supraviețuiești unui sistem disfuncțional. Haideți să ne revoltăm de-a dreptul, să fim cât se poate de asertivi, de categorici! Să ne fie limpede că învățarea se produce autentic când ridici stacheta pentru fiecare copil puțin mai sus decat este el, în zona imediat următoare, cu încrederea că el poate face pasul. Toți profesorii ăștia care încarcă peste măsură, îndeasă pe gât concepte, aliniază definiții aride și propun exerciții ca pe tarlaua bună de arat nu sunt profesori. Sunt funcționari desensibilizați, fără responsabilitate și pic de empatie umană.

Cum putem ne sustine copiii mai introvertiti si cum ii putem ajuta sa devina mai implicati si mai activi in clasa? Nu ma refer la a-i impinge de la spate si a pune presiune pe ei, ci pur si simplu, cum i-am putea ajuta, in conditiile in care mesajul de la ei este ca isi doresc sa fie mai activi, sa fie mai implicati, sa fie mai voluntari dar nu stiu cum sa faca sau le este teama sa o faca. Foarte strans legat de asta este ideea de competitivitate. Afirmi ca pana la 12 ani competitia academica nu isi are sensul si sunt 100% de acord cu asta. Ce se intampla dincolo de 12 ani si cum ii putem pregati, care este rolul nostru ca parinti in realizarea acestei schimbari, mai ales ca deja sistemul/scoala/invatatoarea/profesorii/ceilalti parinti i-au ierarhizat si etichetat si mai constient sau nu au alimentat aceasta competitivitate?

Introvertită este aproape jumătate din planetă. Oamenii timizi își au rolul și valoarea lor. Nu toate formele de exprimare sunt la vedere. Mulți oameni de știință sau artiști excepționali sunt introvertiți. În primul rând trebuie să le explicăm copiilor că nu e nimic în neregulă cu modul lor discret de a trece prin lume. Și că cei care se înfig verbal înaintea lor nici nu le taie calea, nici nu îi pun în umbră. Copiii introvertiți pot fi mai analitici, cu dialog intern mai complex, cu abilități decizionale mai echilibrate.
Există însă un soi de ”timiditate” dobândită, care e, de fapt, reprimare, teama că nu ești suficient sau nu te ridici la înălțimea standardului. Mulți copii sunt reduși la tăcere pentru că sunt răniți sufletește de comparații, concurență și competiții unde de regulă, cei care nu câștigă sunt automat judecați, priviți cu milă sau condescendent. Teoretic nu este nimic în neregulă cu competiția – este în sângele copiilor să se ia la întrecere; ce este aberant este că noi, adulții, ne-am obișnuit să punem și ingredientul judecății în joc. Nu știm numai să constatăm cine a câștigat și cine a pierdut, să apreciem ce a făcut fiecare și ce mai e de făcut; nuu, noi trebuie să ne dăm în spectacol cu afirmații de genul ”copiii cu care ne mândrim” sau ”care aduc onoare școlii” – ca și cum ceilalți dezooirează, nu sunt buni, sunt rebuturi.
Eu pot, în clasa mea de elevi, crea o atmosferă competitivă fără să cultiv și sentimente de inferioritate. Poți scoate un copil din zona lui de confort, îl poți pune să lucreze contra timp sau cu provocări, dacă el se simte în siguranță din punct de vedere emoțional. dacă știe că ești acolo să îl ajuți, nu să îl judeci, nu să faci din triumful sau eșecul lui pretexte de mândrie proprie profesională sau prilejuri de a-ți arăta dezamăgirea pentru eșecuri.

Daca a reusit Oana sa ma lumineze? Greu de zis. Uneori mi se pare ca incep sa vad ceva, ca sa realizez ulterior ca am intrat intr-o bezna si mai mare. Dar pentru asta sunt toate oportunitatile de invatare pe care le avem la dispozitie in fiecare zi, fie ca ele vin chiar din partea copiilor nostri, fie ca vin de la oameni care au o experienta si niste competente zdravene in spate, totul este sa fim indeajuns de deschisi incat sa intelegem ca nu stim niciodata indeajuns.

Multumesc, Oana, abia astept sa te ascult din nou duminica!

PS: Informatii complete despre eveniment aveti pe Vocea Parintilor.