A trecut atata timp de cand nu am mai scris, incat pana si site-ul m-a delogat. Imi spune sec ca ultima oara m-am conectat pe 7 iunie, acum noua zile si nici nu am cum sa ma supar ca m-a dat afara. Insa in astea noua zile am fost intr-un iures de nedescris. Doua zile date complet peste cap, din cauza unui om neatent, care si-a deschis portiera sa se dea jos din masina EXACT cand eram in dreptul lui si mi-a facut masina praf pe partea dreapta. Totul intamplat pe o straduta minuscula, cu mine la volan, masina mea avand sub 20 la ora si totusi… A urmat o zi de nastere, un botez la care Rebecca a fost nasa si eu ajutorul ei, au urmat cele trei serbari de final de an comprimate in doar doua zile si astea sunt doar  „varfurile”, care au venit peste rutina noastra oricum si-asa arhiplina.

Nici pe facebook nu am mai postat nimic si-am constatat fara strop de surprindere ca nimeni nu prea s-a sinchisit din cauza asta :)

Azi e ultima zi de scoala a copiilor (ultima oficiala, desi neoficial sunt deja in vacanta) si ca in fiecare din ultimii ani, creierul imi ofera momentul clasic de „wow” in care realizez ca mi-au mai crescut copiii cu un an. De acum pot spune ca am un copil in a sasea, unul in a doua si unul in clasa intai. E greu de cuprins cu mintea, va spun.

Si azi dimineata mi-a mai oferit creierul ceva de rumegat. Mai sunt fix 40 de zile pana fac 40 de ani. Asa ca am zis totusi sa dau iar panzele de paianjen de pe blog si sa notez acest moment memorabil.

Ma tot roade subiectul de la o vreme incoace, tot incerc sa ma analizez si sa vad ce sentimente am fata de acest 40. Mi se tot spune din diverse directii ca e mega misto la 40, ca arat fenomenal de bine pentru cineva la 40 sau ca nu arat de 40 (mi s-au strepezit dintii de cate ori am auzit chestia asta si tare as vrea sa stiu cum ar trebui sa arati la 40 conform acestei logici), ca varsta e doar un numar si multe alte b/s motivationale.  Singurul lucru care ma sperie la propriu este faptul ca ma despart for good de 30+. De acel „3” din fata. Si cred ca si de aceea mi-au sunat clopoteii in dimineata asta, cumva „simbolic”.

Faza e ca nu ma simt nicicum. Nu ma simt de 40, nici nu stiu cum ar trebui sa te simti la 40. Inca uneori sunt copil si reactionez ca atare. Alteori nu ma simt deloc matura. Alteori mi se pare ca mi s-au intamplat lucruri (si nu putine) care m-au maturizat mult prea mult si mult prea devreme. Am o multime de cunostinte/prietene care au facut si ele 40 in ultima vreme. Unele spun ca au facut pace ele cu ele, ca au ajuns la un punct in care nu mai exista frica fata de viitor si nici resentimente fata de trecut. Unele si-au aniversat ziua intr-o foarte mare liniste, altele au facut petrecere ca-n povesti, trei zile si trei nopti. Eu inca habar nu am ce vreau, pentru mine si sufletul meu. Ca altfel, daca e sa ma intrebi la modul general ce imi doresc, iti raspund instantaneu: sa fim sanatosi noi cinci.

Mai stiu ca, intr-adevar, mi-as dori ca anul acesta sa fiu coplesita de cadouri. E o chestie, recunosc, tare frivola si superficiala la care visez de o viata, deoarece fiind nascuta in toiul verii cadourile au lipsit aproape cu desavarsire in fiecare an, fiindca nu era nimeni prin preajma mea in perioada aceea.

Mai stiu ca ma simt plina de viata, ca inca am un milion de fluturi in stomac si chef de explorat, calatorit si incercat experiente noi. Si nu stiu daca la 40 ar trebui sa mai simti toate astea, insa eu le simt.

Mai discutam.