Revolutia sprancenelor mele

Fix acum o saptamana urcam aceasta poza si recunosc ca nu m-as fi asteptat la asa val de reactii si de povesti similare cu povestea sprancenelor mele. De atunci, chiar daca au trecut cateva zile, sprancenele mele au capatat/primit o noua forma si implicit o noua viata, iar mie inca nu imi vine sa cred cand ma uit in oglinda si le vad :) Undeva in urma cu vreo douazeci de ani cred ca am „intrat” prima oara in ele. Nu eu, ci evident o cosmeticiana, una in care aveam incredere si pe care o cunosteam de ceva timp. Mama ma amenintase tot liceul sa nu cumva sa imi fac ceva la sprancene, intrucat din perspectiva ei erau pur si simplu perfecte. Erau mostenire din partea tatei, erau groase, definite, negre, stufoase, Albulescu style, iar mama trecuse saraca prin anii ’80 perioada in care s-au purtat sprancenele ultra subtiri si moda lasase urme adanci in sprancenele ei si efectiv nu concepea sa ma vada si pe mine cu ele ciopartite. Eu nu eram complet multumita de ale mele, mi se pareau prea groase, prea „evidente” (mereu am avut aceasta parere despre mine cum ca as avea toate trasaturile „augmentate”, de la nasul foarte borcanat, la buzele prea carnoase – acum le iubesc) si mi le doream „arcuite”, ca in reviste. De aici a inceput un iures, cu experimente, cu tot felul de cosmeticiene, unele mai bune, altele mai putin bune. A culminat acum vreo patru sau cinci ani cu un moment in care mi-am zis „gata! nu mai pensez nimic!”. Si un an de zile nu le-am mai pensat deloc, dar deloc. Bonus, le-am...