Imi aduc aminte de foarte multe ori in  ultima vreme, de copilarie si de zilele petrecute la bunicii si la strabunicii mei. Mi se intampla acest lucru mai ales de cand au crescut si baietii pentru ca foarte multe din amintiri le am de la varsta la care se afla ei acum – 6 – 8 ani.

Pana pe la 14 ani mi-am petrecut absolut toate vacantele doar la bunici asta dupa ce de la 5 si pana la 7 ani am stat doar la bunici. Ai mei sunt din Sacele – Satulung, de langa Brasov, asa ca am avut privilegiul de a creste si de a-mi petrece vacantele la munte in niste locuri minunate.

Am avut norocul sa prind in viata si doua din strabunicile mele ce traiau in Sacele in casele lor vechi de mocani crescatori de oi. Povestile cu strabunicul meu Manea care a fost unul din cei mai mari ciobani din zona m-au fascinat intotdeauna. Atunci cand ne strangeam toti nepotii la strabunica Maria – “Mama Tis” (pentru ca avea multe pisici), ea ne strangea in fiecare seara in jurul ei si ne povestea cum a trecut muntii din Transilvania cedata Ungariei in Romania, in timpul razboiului, in caruta impreuna cu 5 copii pentru a ajunge la strabunicul care era cu oile in Balta Mare a Brailei.

Urmau apoi povestile cu strabunicul care atunci cand isi spunea rugaciunile seara, inainte de culcare, la final spunea “da Doamne mia”. Apoi strabunica ne intreba mandra despre ce mie credem noi ca era vorba. Noi, cei mai mari care auzisem povestea de mai multe ori ne faceam ca nu stim si Mama Tis ne spunea ca era vorba de o mie de cai! Ne mai povestea si despre cainii de la stana care se pierdeau pe drum sau ramaneau acasa la Sacele si apoi porneau singuri dupa strabunicul si dupa zile sau chiar saptamani ajungeau in locul in care el se opera cu oile.

La final lasa mereu povestile din timpul razboiului, isi aducea aminte si despre soldatii nemti si despre cei rusi, despre cum au interactionat cu ei, despre faptul ca nemtii le-au luat toata mancarea din casa, iar rusii au cautat doar de baut si s-au multumit cu lucrurile de valoare pe care le-au gasit.

Eu asteptam sa termine si daca nu ma lovea somnul o rugam sa povesteasa din nou de unde veneau numele noastre, ale tuturor nepotilor si de ce ne cheama asa. Stiam ca doar in cazul meu in spate era o poveste pe care o auzisem de nenumarate ori si de la ea si de la bunicii mei. Numele meu era ales dupa numele stra-strabunicului Radu. El fusese al treisprezecelea copil nascut intr-o famile in care cei doi parinti ramasesera amandoi vaduvi cu cate sase copii, s-au casatorit si asa a aparut Radu :).

Adormeam care pe unde apuca gandindu-ne care dintre noi va fi a doua zi la joaca soldatul si care va fi partizan sau unde ne vom face casa din copac. Locurile cele mai cautate pentru somn erau cuptorul (mai exact spatial din spatele si de sub cuptor) si podul casei plin de fan indiferent de perioada din an in care ne aflam.

Dimineata strabunica ne dadea la fiecare lapte acru si mamaliga si apoi ne facea cate un pachetel cu mere, branza sau biscuiti de casa. Doar seara ne astepta cu mancare calda care aproape mereu era aceeasi, fie ciorba , fie ostropel sau papricas.

In zilele de sarbatoare mancam uscatele si placinte mocanesti cu branza de buduf.

De sarbatori si Duminica ne imbracam frumos si mergeam la biserica din sat care se afla peste drum de casa strabunicilor. Noi baietii eram extrem de incantati de faptul ca eram numiti mocanei si ca eram mereu bagati in seama. Daca rezistam pana la sfarsit in biserica, preotul ne strangea pe toti in jurul lui si ne impartea caramele si placinta cu mere sau alte fructe, nu inainte de a ne tine mereu o scurta predica in care ne spunea sa fim ascultatori, sa ii respectam pe parinti si sa mergem la scoala cu drag.

Am fost foarte trist atunci cand strabunica care avea deja peste 90 de ani a decis ca e momentul sa se mute din Sacele la oras la o sora de-a bunicului meu dar vacantele mele la munte au continuat.

Bunicii mei din partea mamei au locuit multa vreme in Predeal si de acolo am prins adevarata dragoste de munte si mai ales de schi.

Vara alergam cat era ziua de lunga pe dealurile din fata casei, prin padure sau mergeam la Polistoaca, paraul din spatele casei. Cand am mai crescut uneori impreuna cu bunicul si de foarte multe ori impreuna cu alti copii din zona urcam in Bucegi sau la Susai si apoi in Piatra Mare.

Iarna eram de dimineata si pana la lasarea intunericului pe partiile de la Clabucet. La 3 ani bunicul meu m-a pus prima oara pe schiuri si apoi tot ce a urmat a venit in cel mai natural mod. Atunci cand a trebuit sa merg la liceu a fost o mare tragedie pentru mine faptul ca parintii si bunicii s-au impotrivit dorintei mele de a ramane elev la liceul sportiv cu profil de schi din Predeal.

In liceu am renuntat la obiceiul de a merge la bunici in vacanta de vara, faceam acest lucru doar pe finalul vacantei, dupa 25 August. Iarna insa abia o asteptam si impreuna cu prietenii mei mergeam la bunici an de an. Mi-am pastrat acest obicei pana prin anul 3 de facultate desi atunci rar mai dormeam la ai mei si imi petreceam zilele si uneori si noptile pe partia de schi J.

Pot spune ca am avut o copilarie incredibil de frumoasa si bogata in experiente si pentru asta le voi fi mereu recunoscator bunicilor si strabunicilor mei.

Bunicii mei, Tata Bitu (de la iubitul) si Ica traiesc si acum in Brasov. Bunicul va implini saptamana viitoare varsta de 97 de ani, iar bunica este cu doi ani mai tanara. Stau singuri intr-un apartament, refuza sa plece din Brasov, sa vina langa noi si incearca pe cat posibil sa se gospodareasca singuri. Periodic si atunci cand vremea le permite merg fie pe Tampa fie pe Valea Timisului, iar de Paste, Craciun si alte sarbatori religioase, la fel cum au facut-o mereu, se imbraca cu cele mai bune haine si merg in Sacele la cimitir si la biserica din satul in care au crescut. Ma suna in fiecare zi sa ma intreba ce fac stranepotii lor si daca avem tot ceea ce ne trebuie :)

Imi aduc aminte de un moment de acum vreo 3 ani in care au fost pe la noi si bunicul meu si-a petrecut cateva ore bune impreuna cu Raducu si David intr-o casuta de jucarie din plastic din mijlocul sufrageriei noastre. Apoi la finalul zilei, fericiti nevoie mare dupa reintalnirea cu stranepotii au venit la mine si m-au rugat sa ii duc la gara pentru ca ei vor sa doarma acasa in patul lor.

Au vrut mereu si vor si acum sa traisca asa cum au facut-o toata viata si asa cum m-au invatat si pe mine, liberi de orice constrangere, acolo unde lor le place. Imi doresc din suflet ca si noi sa avem puterea, sanatatea si norocul de a trai atat si asa cum au facut-o si o fac ei.

Sursa foto

Sursa foto